A fost un om sub vremuri. A avut neşansa să domnească într-una dintre cele mai grele perioade ale istoriei naţionale şi universale. Îi pot fi contestate multe dintre deciziile luate, multe dintre atitudinile adoptate în anii săi de domnie, dar indiferent ce ar fi făcut era „sub vremuri“. Nu putea evita niciuna dintre nenorocirile care s-au abătut asupra ţării după august 1944. Nu şi-a dorit, şi bine a făcut, să transforme România într-un câmp de luptă, să înceapă un război cu ocupantul sovietic în anii 1945-1947, al cărui final ar fi fost acelaşi: instalarea comunismului.

Din punct de vedere al vieţii personale, regele Mihai şi-a trăit exilul cu demnitate. Nu a reuşit, însă, să devină o voce puternică a disidenţei româneşti. Nu a avut vocaţie pentru acest lucru. În general, Mihai I nu a fost niciodată un lider. Îşi făcea conştiincios şi demn obligaţiile, dar niciodată nu a reuşit să devină port-drapelul unei cauze. Din păcate pentru naţiunea română, n-a reuşit să preia haina de lider nici după Revoluţia din decembrie 1989, când îl favoriza contextul istoric. Când o sută de mii de oameni blocau centrul Bucureştiului în primăvara lui 1992 pentru a-şi arăta dragostea pentru rege, acest lucru îl obliga să nu renunţe la ideea de Monarhie, pentru un compromis, început în 2001, cu criptocomuniştii lui Ion Iliescu şi venalii lui Adrian Năstase. După aproape 50 de ani de exil, în care nu a recunoscut niciodată actul de la 30 decembrie 1947 prin care a fost forţat să plece din ţară şi s-a instaurat Republica Populară, regele Mihai şi-a anulat, prin înţelegerile cu Guvernul Năstase, dreptul legal şi moral să pretindă restaurarea monarhiei. Mihai I nu a avut capacitatea să se opună celor din familie şi din jurul său, care au preferat să îngroape un ideal pentru a savura ospeţe la Palatul Elisabeta, la Săvârşin sau pentru a încasa banii din biletele de la Peleş. Forţat de profitorii din jurul său, Mihai I a acceptat să plece capul în faţa lui Ion Iliescu şi a ciracilor acestuia.

Un sfârşit nedemn pentru ultimul rege al României, umilit încă o dată public. De această dată nu au mai făcut-o comunişti precum Dej, Groza sau Iliescu, ci copiii lui, Margareta şi Duda.

Din acel moment, ideea de Monarhie în România a pierdut valenţa de ideal politic şi s-a transformat într-o pură etichetă ceremonială, uneori de fanfaronadă, la care participă inclusiv călăi comunişti sau urmaşi ai acestora. Mai mult, în ultimii săi ani din viaţă, regele Mihai a capotat total în faţa presiunilor cuplului Margareta-Duda, eliminându-l pe Nicolae din linia de succesiune. Din nefericire, cuplul Margareta-Duda a reuşit să ducă în derizoriu şi ultimile clipe din viaţa regelui, forţând fără discernământ un scandal cu fostul principe Nicolae, căruia i-au interzis să-şi vadă bunicul aflat pe moarte. S-au certat ca la uşa cortului în imobilul unde regele Mihai îşi trăieşte ultimele clipe din viaţă şi au terfelit public imaginea Casei Regale prin comunicatele inoportune pe care le-au oferit presei. Un sfârşit nedemn pentru ultimul rege al României, umilit încă o dată public. De această dată nu au mai făcut-o comunişti precum Dej, Groza sau Iliescu, ci copiii lui, Margareta şi Duda.