Serviciile secrete şi lupta împotriva corupţiei

Pe 27 decembrie 2015, într-un editorial publicat pe adevărul.ro, am comentat îndelung un singur articol, cel intitulat „Revizitarea bătrânei doamne”, din cartea de ample dimensiuni a lui Emil Hurezeanu, Pe trecerea timpului - Jurnal politic românesc. Carte apărută cu puţină vreme în urmă la editura bucureşteană Curtea veche.

În sus-menţionatul articol, apărut pentru întâia oară în presa cotidiană în anul 2004, excelentul jurnalist, azi diplomat, Emil Hurezeanu, analiza cu mirări şi iritări nedisimulate, sentimente şi atitudini pe care i le împărtăşeam pe deplin, un editorial publicat de Moisés Naim în celebra revistă Foreign Policy. Editorialul cu pricina, despre care Emil Hurezeanu spunea cu umor, inteligenţă, ironie, dar şi revoltă bine temperată că putea fi lesne confundat cu un text asemenea celor pe care Adrian Năstase le încredinţa spre tipărire Jurnalului Naţional, se numea Medicamentul greşit –războiul împotriva corupţiei a lăsat lumea mai rea decât a găsit-o.

Din decembrie 2015, nu mi-am schimbat cu o iotă părerea despre ceea ce susţinea în editorialul sus-menţionat  Moisés Naim. Cum nu cred că şi-ar fi schimbat-o Emil Hurezeanu. Revin acum asupra comentariului din Foreign Policy doar pentru că titlul său mi se pare a se potrivi într-o oarecare măsură complexului de fapte de o gravitate extremă, fapte despre care vuieşte în ultimele zile mai toată presa românească. Lucruri tulburi ieşite la lumină, dar nu îndeajuns clarificate, după ce CCR a dat o decizie în conformitate cu care e calificată drept neconstituţională implicarea SRI, a instituţiei şi a cadrelor sale, în descoperirea şi probarea prin înregistrări a unor afaceri de mare corupţie.

Spun că titlul editorialului de acum mai bine de 12 ani al lui Moisés Naim acoperă numai parţial realitatea românească a ultimei perioade deoarece, dacă stăm bine şi ne gândim, în lupta anticorupţie din România nu medicamentul utilizat pare să fi făcut mai mult rău decât bine, ci metodele şi procedurile. „Metoda binomului SRI-DNA”, numită ca atare -iar drepturile de autor trebuie mereu recunoscute- de mai bine de un în acest chip de jurnalistul Ion Cristoiu. Fie pe cristoiublog, fie în Evenimentul zilei. Odată decizia CCR făcută publică, publică devenind cu puţine zile în urmă şi motivaţia ei, nu numai presa a intrat în fierbere, ci şi feluritele instituţii ale Statului şi decidenţii de la vârfurile acestora.  Văzând-se toate puse la zid. Şi silite să ia măsuri de urgenţă.

Dacă reacţiile gazetarilor sunt diferite, la conturarea respectivei diversităţi concurând nu doar opiniile lor personale care nu au cum să fie identice, ci şi cele ale patronatului publicaţiilor la care scriu, patronat care are şi el interesele sale faţă de corupţie şi anticorupţie, dar şi apropierea sau răceala faţă de SRI şi directorul acestuia, dl. Eduard Hellvig, instituţiile Statului aveau, au obligaţia de a reacţiona ferm, neezitant. Fără nici cea mai mică urmă de ambiguitate. În primul rând, scoţând din ecuaţie definitiv şi în cel mai categoric mod cu putinţă SRI pentru că aşa cer Constituţia şi legea- şi nici Constituţia, şi nici legea nu sunt negociabile fiindcă dacă ar fi altminteri s-ar pune sub semnul întrebării ideea existenţei Statului de drept în România- dar şi pentru că susceptibilităţile noastre, ale românilor, legate nu doar de SRI, ci de toate instituţiile de forţă din România, de legalitatea acţiunilor acestora sunt mari. Multe au uitat românii despre viaţa dusă în comunism, însă nelegiuirile comise de fosta Securitate au rămas de neuitat. Unde mai pui că în 26 de ani şi mai bine SRI, dar şi alte instituţii de aceeaşi factură au făcut ce au făcut şi au dat din când în când dovezi că despărţirea lor de năravurile fostei poliţii politice comuniste nu a fost deplină.

Din păcate, nici rezoluţia CSAT de vinerea trecută, dar nici OUG prin care Ministerul Justiţiei, titularul portofoliului, d-na Raluca Prună, şi Guvernul României în ansamblul său au crezut că rezolvă, fie şi numai provizoriu, problema de neconstituţionalitate, de încălcare a legilor şi a drepturilor omului, dar şi necesitatea continuării luptei anti-corupţie nu sunt ceea ce trebuiau să fie. Suspiciunea implicării pe mai departe a SRI în operaţiunile de interceptare nu a fost înlăturată, iar unii comentatorii vorbesc chiar despre faptul că actul normativ ar resuscita, direct sau indirect, Direcţia de cercetări penale a Securităţii.

Ordonanţa de urgenţă dată publicităţii vineri a fost aspru criticată chiar a doua zi printr-o postare pe contul său de Facebook de fostul preşedinte al României, dl. Traian Băsescu. Şi nu numai de domnia-sa.

În principiu, dl. Băsescu ar avea dreptate. Atâta doar că atribuţiile instituţiilor de forţă, ale diverselor servicii secrete, cam prea multe, cu un personal exagerat de numeros şi cu bugete mereu în creştere, au sporit precum pâinea pusă la dospit exact în vremea în care dl. Băsescu se afla la Cotroceni şi îşi spunea fălos, în aproape cotidienele lui apariţii în faţa presei, „şeful Statului”. Se vorbeşte chiar, cu destulă insistenţă, despre faptul că CSAT-ul prezidat de nimeni altul decât de dl. Băsescu ar fi încuviinţat asocierea dintre DNA şi CSAT în lupta împotriva corupţiei. Ceea ce însemnă dă dl. Băsescu a fost chiar tatăl binomului, năşit mai apoi ca atare de versatilul gazetar Ion Cristoiu. Dl. Traian Băsescu neagă acum. că o astfel de încuviinţare ar exista. A făcut-o chiar sâmbătă, într-o postare pe sus-menţionatul cont de Facebook.

Din păcate, ştim cu toţii şi nu e o noutate pentru nimeni că mult prea adesea fostul preşedinte a fost prins cu ocaua mică. Tot la fel cum e notoriu faptul că prea frecvent acelaşi domn Băsescu ori s-a răzgândit, ori a făcut pe uitucul.  Unde mai pui că răzgândelile domniei-sale din ultima vreme îl recomanda ca apt şi îndreptăţit pentru un mănos contract de colaborare fie cu România tv, fie cu Antena 3. La acest din urmă post, putând oricând face un cuplu de garantat succes cu Dana Grecu.  

E cum nu se poate mai limpede că pentru a se şti adevărul- adevărat în această tenebroasă afacere ar fi nevoie de desecretizarea unor hotărâri CSAT. Care s-ar putea să nu fie nici puţine, şi nici foarte confortabile pentru cei ce le-au încuviinţat.