Astfel, aşa cum spune Raportul, justiţia noastră face progrese admirabile. Raportul e o poveste de capă şi paloş, cu depăşiri de plan şi arestări de clan, cote date de-a berbeleacul şi instituţii erou. Totuşi, după atîtea fapte de arme şi cătuşe, lipseşte happy end-ul. Era de aşteptat ca, la sfîrşit, corupţia, împuţinată de pierderi sîngeroase, să se predea sleită sau să moară în dizgraţie. Dar nu! Sfîrşitul nu se întrevede. Comisia şi Raportul ei nu se îndură să pună degetul pe secolul, cît de cît apropiat, în care binele va birui, MCV va fi ridicat, iar România va fi admisă în spaţiul Schengen.

Pe cît se poate înţelege, Comisia e un discipol secret al lui Zenon – grecul filozof care a meşterit paradoxul în care Ahile cel iute de picior aleargă de zece ori mai repede decît ţestoasa pe care n-o va prinde din urmă niciodată.  

Raportul e captivant. Nimic nu e, însă, mai fascinant decît ritualurile de primire care îl înconjoară pios, imediat după publicare. Odată ieşit din spaţiul Schengen şi intrat prin vama Borş, Raportul e primit în ţară cu alai şi studiat cu o evlavie de care se mai bucură doar versetele Coranului. Oameni altfel întregi la minte şi ageri la critică, renunţă la ce pot gîndi cu capul lor şi rabdă coatele cu care îi împunge bunul simţ. Mirosul ar trebui să le spună că trăiesc în cocină, dar certitudinea vine numai odată cu Raportul care stabileşte că prin locaţie mişună porcinele. Adevărul e de aflat numai şi numai din Raport, din statisticile şi din zicerile lui care despart răul de bine.  

Nimic nu s-a schimbat şi nimic nu ne-a schimbat. Ne ţinem cu nădejde de obiceiul care ne ajuta, acum 200 de ani, să vedem mari artişti în comedianţii străini rătăciţi prin Valahia. Să fi cîntat tenorul italian Sinatra sau Salam Florin în loc de Verdi şi dăscălimea locală tot ar fi aplaudat, cum se cuvine în faţa artei pure sosită din Europa.   

Primul lucru care scapără suspect în Raport e contradicţia care condamnă justiţia la progres etern şi societatea la speranţă zero. În mod normal, o instituţie care face treabă cu atîta spor ajunge la liman. În Raportul MCV, limanul se depărtează pe măsură ce urmăritorul se apropie. Explicaţia vine, probabil, din propietăţile speciale ale spaţiului Schengen.

Secretul nerostit al MCV e recalificarea. Oficial, MCV e chirurg şef pe corupţie. În realitate, MCV slujeşte ca paznic instruit să oprească intrarea României în spaţiul Schengen. Pînă acum cîteva luni, operaţiunea putea părea legitimă. Oamenii îşi păzeau odorul. Azi, e limpede că avem în faţă o fraudă. Spaţiul Schengen s-a prăbuşit în urma ambuteiajului provocat de coloana oficială care face legătura între dna Merkel şi Orientul Mijlociu. Noile date au creat o aberaţie care poate fi rezumată doar cu riscul unei fracturi de creier. Astfel: România nu e admisă în spaţiului Schengen, dar asta nu pentru că n-are cum intra în ceva ce nu mai există, ci findcă a făcut suficiente progrese în justiţie pentru a rămîne periculos de coruptă. Ce poate fi mai cinstit şi mai clar?

Toate astea nu spun, totuşi, mare lucru. Era de bănuit că provincialismul anti-european se simte bine la Paris şi Berlin, unde domneşte impresia că Estul e fratele vitreg al Vestului fugit din casa părintească de la Moscova, iar drumeţii afro-arabi sînt fiii rătăcitori cu Mecca la Berlin. Lăsînd proasta creştere la o parte, adevărata problemă a practicii emceviste e teoria fără sorţi de izbîndă.  

Instituţiile europene cred cu toată solemnitatea că justiţia e o chestiune de import-export. Justiţia poate fi exportată din Vest, importată în Est şi impusă acolo, de sus în jos. Iluminismul birocratic al acestei concepţii e traducerea unei vechi erori filozofice. În mod natural, justiţia e consecinţa raporturilor economice şi sociale, bune sau rele, dintr-o societate. Şi nu invers. Societatea nu poate deveni reflectarea justiţiei nici dacă, într-o foarte bună dimineaţă, DNA s-ar aresta pe ea însăşi la fiecare cinci minute.

Pentru gînditorii de la Bruxelles, buni continuatori ai dirijismului francez, justiţia e un produs al planificării, introdus, apoi, prin mijloace administrative în societate. Mai departe, realităţile strîmbe generate de proasta aşezare economică şi socială a naţiunii sînt datoare să urmeze calea fixată de noile coduri. Reţeta n-a funcţionat niciodată şi niciunde. Justiţia s-a aşezat în capul mesei doar în sălile şi în societăţile în care părţile au înţeles că e în interesul reciproc să nu-şi mai fure tacîmurile.

Emcevismul seceră fără să stîrpească sămînţa. 

În lipsa acestei minime înţelegeri, reţeta emcevistă produce retorică oficială şi grafice festive. Statistica arestărilor înşală pentru că, în spatele ei, generatorul de corupţie duduie harnic şi intact. Singura noutate reală e sanctificarea DNA şi a altor iniţiale care circulă, cîte trei, printr-o pădure de instituţii.

Indiscutabil, emcevsimul are studii superioare. Asta nu îl opreşte, totuşi, să repete eroarea metodelor de impunere voievodală. Ne place să evocăm cu delicii răzăşeşti vremurile lui Ţepeş, cînd pungile cu bani dormeau neatinse pe la răscruci, păzite de frica momentelor oarecum  neconfortabile din vîrf de ţeapă. La fel, vremurile în care Vodă Cuza umbla mascat transgender şi necunoscut prin tîrguri şi dibuia negustorii care umblau cu ocaua mică. Straşnic! Uităm, însă, că atît dl. Ţepeş, cît şi dl. Cuza au terminat vînduţi de ai lor. Primul, pe bani din alte pungi, al doilea, compromis de prea multe ocale cu dorinţă de mărire.

Şi atunci? Oprim justiţia şi ne lăsăm în voia istoriei? Nu. Legile trebuie aplicate, iar borfaşii trebuie umflaţi (deşi praznicul mediatic şi interceptările plasate de procurori prin studiourile TV pot lipsi). Important e să nu ne facem iluzii. Lupta cu corupţia nu se reglează prin scor.

Golanii care îşi votează scutiri de anchetă în Parlament vor continua neabătut. Ba chiar, vor susţine comunicări (copiate) la simpozionul jubiliar „Un secol de MCV – progres şi aspiraţii“. Emcevismul seceră fără să stîrpească sămînţa.