Lecţii (încă) neînvăţate

Poate cea mai practică definiţie a trecutului este cea care susţine că istoria este ştiinţa care ne învaţă că oamenii nu învaţă nimic din istorie. Şi, aş adăuga eu, fiecare lecţie neînvăţată se termină tragic pentru cei care lipsesc de la ore.

În aceste zile s-a demonstrat, aşa cum s-a întâmplat şi în perioada interbelică,  că există o diferenţă majoră între modul în care acţionează un regim autoritar şi răspunsul moale al occidentului democratic. Fermităţii şi lipsei de scrupule cu care a acţionat Hitler în deceniul trei al secolului trecut şi regimul Putin acum i s-a răspuns cu o bălmăjeală generală. Sigur, Putin şi Hitler nu erau şi nu sunt interesaţi de opinia publică, de alegeri sau de principii, dar asta nu reprezintă, fără îndoială, o scuză.

Şi aici nu e vorba de problema Ucrainei din punct de vedere al legitimităţii istorice a teritoriului ei. Problema Crimeei, a sudului Basarabiei şi a altor regiuni şi a modului în care au ajuns să facă parte din ţara vecină reprezintă o altă discuţie. Aici vorbim de un stat suveran agresat, atât şi nimic altceva.

În perioada interbelică, Societatea Naţiunilor arăta la fel de frumos pe hărtie cum arată şi Uniunea Europeană astăzi. „Apăraţi” de Societatea Naţiunilor şi de tratatele noastre militare, politicienii de la Bucureşti erau la fel de băţoşi şi atunci, cum sunt şi astăzi uneori. În 1936, când Italia a agresat Abisinia, Nicolae Titulescu a înfierat de la prezidiul Societăţii Naţiunilor acţiunea militară pusă la cale de Mussolini, în condiţiile în care, în culise, Marea Britanie şi Franţa aprobaseră tacit agresiunea, având nu atât interese politice, cât mai ales economice. Desigur, l-au lăsat pe Titulescu să ofere Ungariei un aliat nesperat;  şi atunci, ca şi acum, „dă bine” în opinia publică să mimezi moralitatea. Că doar aşa sunt construite democraţiile, pe opinia publică.

Seamană izbitor cu declaraţia hazlie a cancelarului german, cu nivelul doi şi trei de sancţiuni economice, în condiţiile în care Berlinul (ca să dăm numai un exemplu) a renunţat la energia atomică după dezastrul din Japonia, folosindu-se de, aţi ghicit, gaz rusesc.

Dincolo de tratate şi poveşti de adormit copii, există interese foarte stricte ale fiecărei naţiuni în parte. România a fost suficient de naivă, ca să nu spun mai mult, pentru a ajunge în 1940 singură, convinsă că avem „Societatea Naţiunilor” şi „tratate”, care s-au dovedit apă de ploaie. Armata era slab înzestrată, slab motivată şi cangrenată de corupţie. Şi astfel am cedat fără luptă teritorii istorice, o pată teribilă în conştiinţa naţiunii române.

Acum ce avem? Aceeaşi concepţie. Avem Uniunea Europeană, avem NATO, avem, nu-i aşa, tratate.... Dar când fiecare naţiune îşi va vedea propriul interes, cu ce vom rămâne? Armata română nu are un singur avion de luptă. Dar asta n-ar fi nimic. Când Garda Maghiară defilează nestingherită în inima ţării, avioanele de luptă sunt ultima noastră problemă. Ca şi în 1940, problema nu vine din lipsa armelor, ci din cea a conştiinţei.