Diversiunea împotriva Pieţei Universităţii

Am citit sau recitit în aceste zile, când se împlinesc 25 de ani de la partea cea mai semnificativă a mitingului-maraton din Piaţa Universităţii, câteva cărţi ce rememorează evenimentul.

Am revăzut excelentul film realizat de dl. Stere Gulea, graţie sprijinului necondiţionat ce i-a fost acordat de un alt mare artist, regizorul de teatru şi film Lucian Pintilie, din poziţia de director al Studioului de film al Ministerului Culturii.

Am cercetat câteva interviuri, mi-am reamintit articolele de presă scrise de pe poziţii antagonice, publicate atât de presa fesenistă, reprezentată pe atunci de Adevărul, Dimineaţa, Azi, cât şi de cea, mult mai puţin consistentă şi încă şi mai puţin potentă din punct de vedere financiar, al cărei vârf de lance era România liberă. Un ziar ce are meritul de a fi susţinut constant, cu nenumărate şi considerabile riscuri, superba manifestare de civism şi anti-comunism de acum 25 de ani.

Mi-am reamintit atitudinea când ezitantă, când profund partizană, deloc conformă misiunii sale de instituţie publică aflată în căutarea propriei identităţi şi a capacităţii de a spune adevărul, oricât de neconvenabil ar fi fost acesta Puterii politice, a Televiziunii Române. Care, în loc să încerce să scape de stigmatul de oficină de propagandă de care nu s-a putut lepăda în decembrie 1989, trecând repede în slujba noilor stăpâni în primul rând din cauza conducătorilor săi din primii ani de după Revoluţie (Aurel Dragoş Munteanu, Răzvan Theodorescu, Emanuel Valeriu, Paul Everac), se mulţumea să schimbe prezentatorii Actualităţilor. Crezând că astfel va putea să îşi amăgească telespectatorii. Unul dintre amăgitorii de atunci, umil reporter, e azi senator vagabond prin Parlamentul României, vorbete incoerent şi agresiv pe la talk showuri insipide, traseist politic cu haltă în PNL, pe nume Tudor Barbu (foto stânga).

Am ascultat înregistrările şi comentariile din epocă aflate în Arhiva istorică a Departamentului românesc al Europei libere, am recitit cărţile directorului de atunci, Nicolae Stroescu-Stânişoară.

Am încercat apoi să îmi răspund mie însumi la o întrebare al cărei rost a fost acela de a stabili dominantele acelor zile. Nu atât din perspectiva celor ce se aflau zi de zi în Piaţă ori a marilor personalităţi culturale ce li se adresau acestora seară de seară, îndată ce a fost deschis Balconul de la Universitate.

La loc de frunte se află, fără doar şi poate, absenţa, dar mai cu seamă refuzul constant şi agresiv al oricărui dialog între reprezentanţii Puterii şi cei ai manifestanţilor. Refuz atât din partea preşedintelui CFSN Ion Iliescu cât şi din cea a premierului Petre Roman. Ion Iliescu s-a mulţumit să îi califice pe manifestanţi nu doar jignitor, ci şi în cel mai neinspirat chip cu putinţă, „golani” şi „huligani”.  A făcut-o fiind incapabil să aproximeze cât de în vecinătatea fostului dictator Nicolae Ceauşescu se situa rostind aceste cuvinte şi cât de dezastruos va fi efectul lor pe plan intern şi internaţional. Cu un vârf de sarcină la mijlocul lui iunie 1990, în zilele Mineriadei, operaţiune de tip securistic ce retrimitea România în stalinism şi în izolare externă.

Alături de absenţa dialogului s-a aflat diversiunea. Într-un comentariu anterior reaminteam relaţia intimă ce s-a stabilit între Proclamaţia de la Timişoara din martie 1990 şi evenimentele din Piaţa Universităţii. Celebrul punct 8 al Proclamaţiei a fost în aşa fel manipulat şi interpretat de noii puternici ai zilei şi de mijloacele de informare aflate la dispoziţia şi în directa lor subordine încât să inducă o stare de teamă în rândul celor mai bine de 4 milioane de foşti membri ai deja dispărutului PCR. Cei mai neinformaţi dintre ei, căzuţi pradă diversiunii la vârf care, din păcate, nu a încetat odată cu dispariţia de pe scena publică a lui Nicolae Ceauşescu, au fost înşelaţi de operaţiunea al cărei rost a fost acela de a deplasa atenţia dinspre vinovăţia fruntaşilor Partidului şi ai Securităţii pe care îi aveau în vedere atât autorii Proclamaţiei cât şi „golanii” din Piaţă înspre pretinsa vinovăţie a membrilor de rând ai fostului PCR. 

Reuşita acestei intoxicări grosolane, o intoxicare ce a relevat caracterul nedezminţit comunistoid al celor ce au preluat comanda şi administrarea ţării imediat după fuga fostului Dictator, reuşită al cărei decont final s-a înregistrat în rezultatele catastrofale ale votului de la 20 mai, a fost, la urma urmei, izbânda perversă a unei stranii şi atipice operaţiuni ticluită în ultimii ani ai domniei sale de Nicolae Ceauşescu însuşi.

În vreme ce în ultima parte a anilor 80, în mai toată Europa de est, comunizată forţat după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, partidele comuniste aflate încă la putere încercau să se reformeze, unele recunoscându-şi deschis greşelile, în ţara noastr,  Nicolae Ceauşescu declara ritos că nu e nimic de reformat fiindcă reformele ar fi fost făcute demult. Demult, adică în prima parte a domniei sale, atunci când a avut grijă să îşi consolideze puterea personală. Liberalizării şi democratizării din ţările surori, dictatorul de la Bucureşti le răspundea în anii 80 prin supradimensionarea PCR, prin ticăloasa prezentare a celor mai bine de 4 milioane de posesori de carnete de partid drept tot atâţia vajnici agenţi şi susţinători, ostaşi de nădejde ai naţional-comunismului ceauşist.

Fireşte, nimic nu era adevărat în toate aceste alegaţii, dovada cea mai evidentă constând în faptul că obezul PCR a dispărut în numai câteva ore, încă din seara lui 22 decembrie 1989.

Însă noii puternici ai zilei au ştiut să folosească otrava ideologică a comunismului, caracterul său diversionist, transformând anti-comunismul Pieţei Universităţii, dar şi cuvinte precum „descentralizare”, „autonomie” ce se găseau în textul Proclamaţiei, cuvinte al căror sens real le era necunoscut celor mai multor dintre români, în sperietori. A căror eficienţă s-a văzut în alegerile din Duminica Orbului.

Decepţia înregistrată după votul din acea zi a fost începutul catastrofelor pentru România următorilor şase ani. Ani de-a lungul căror democratizarea a fost numai simulată. Cu consecinţe ce nu s-au şters în totalitate, din nefericire, nici până azi.