Despre dreptate şi singurătate la moartea Cristinei Ţopescu
0
O imensă tristeţe s-a pogorât asupra mea auzind de moartea Cristinei Ţopescu. Şi-a trăit ultimele clipe înconjurată doar de iubitele ei animale de companie. Era dreptul ei să trăiască retrasă. Dar de ce a ales aşa?
Era dreptul Cristinei Ţopescu, e dreptul oricui să trăiască aşa cum vrea. I-a plăcut, uneori, să se retragă. Ori a simţit nevoia de a fi singură. N-a realizat, pesemne, că aranjamentul ei ar putea pune în pericol animalele adorate, pe care, e absolut cert, n-ar fi vrut să le vadă expuse unui risc.
E posibil ca oamenii care ar fi putut sau ar fi trebuit s-o caute să fi ales să-i respecte prezumata dorinţă de a fi singură. Ori să fi crezut că i-o respectă. Ori să-şi fi văzut de indiferenţa lor. Ori să fi fost plecaţi.
Nu ştiu ce s-a întâmplat. De ce a trăit cum a trăit? Nu ştiu. Dar m-a cotropit nu doar tristeţea, ci şi revolta. Tristeţea, pentru că nimeni n-ar trebui să moară în solitudine, ci susţinut şi înconjurat şi iubit de copii, de rude şi prieteni. Şi revolta, pentru că nu i s-a făcut dreptate niciodată.
Pentru că ştiu că, la zeci de ani de la chinurile indicibile suferite în puşcăriile ceauşiste, nu li s-a făcut niciodată dreptate celor care, ca ea, s-au confruntat cu ameninţări, cu hărţuieli sexuale, cu intimidări şi tratamente degradante pentru că şi-au asumat libertatea de a părăsi infernul naţional-comunist.
Nu puţini au fost omorâţi în bătăi. Îmi amintesc, din epoca în care îmi îndeplineam stagiul militar în apropierea graniţei sovietice, de sălbăticia unora din ofiţerii care au târât după gratii un puşti de 14 ani. Avusese imprudenţa de a se îndrăgosti de o fată de dincolo de graniţa rusească şi de a trece „fraudulos” frontiera, după cum afirmau atunci politrucii, în tipicul lor limbaj de lemn. Reuşise s-o găsească, dar la întoarcere fusese luat pe sus. Avea să fie supus unor cumplite cazne. Pentru că activiştii comuniştii şi ciracii lor securişti nu puteau accepta să li se zică adio. Şi nu puteau suporta nicio manifestare autonomă, de om liber şi niciun sentiment autentic, de om bun şi omenos.
Femeie frumoasă, om bun şi o fiică omenoasă, iubindu-şi, respectându-şi părinţii. Aşa fusese Cristina Ţopescu. N-a suportat s-o ştie singură pe mama ei bolnavă, în Germania, în care securiştii n-o mai lăsau să plece, pentru că la ordinul tiranului şi al nu mai puţin odioasei lui soţii trebuia pedepsită pentru nonconformitate o familie întreagă. În consecinţă, Cristina şi-a asumat riscul de a evada şi de-a fi capturată, arestată şi torturată de terifianţii inşi populând sinistrul aparat represiv ceauşist.
De ce n-a fost pedepsit, până azi, niciunul din ciracii regimului totalitar, care au ordonat să se deschidă focul la frontieră, care au împuşcat, care au asasinat oameni la graniţă, ori în bătăi, după ce-au fost prinşi? De ce n-au fost pedepsiţi criminalii împotriva umanităţii care i-au arestat şi schingiuit? Nu e oare clar că aceste crime sunt imprescriptibile? Precum teroriştii securişti din decembrie 89, făptaşii s-au evaporat. Au fost ascunşi, escamotaţi şi protejaţi, poporul fiind stăruitor supus spălărilor pe creier.
Cristina n-a mai vrut, de la un moment dat. Şi a plecat de la Antena 3. Apoi a ieşit în stradă să protesteze, cot la cot cot cu românii sătui de cleptocraţie, împotriva regimului PSDragnea.
În 89 fusese eliberată graţie Revoluţiei. Şi-atunci s-a expus gloanţelor teroriste pentru că nu putea altfel. Şi atunci a scăpat. Şi acei făptaşi, apăraţi de hoţii Revoluţiei şi de mancurtizarea naţiunii, s-au bucurat, în mare măsură, de-o nemeritată impunitate. În 89, Cristina Ţopescu a avut noroc.
Prea mulţi îl iubeau pe ilustrul ei tată. Aşa că a găsit procurori şi securişti-acuzatori-judecători care s-au îndurat de ea. Dar câţi nu au avut acest noroc? Ruşine regimului care nu pedepseşte ororile sistemului totalitar. Ruşine oamenilor care acceptă un astfel de regim.
Petre Iancu - Deutsche Welle
Se încarcă comentariile...
