Cum ar fi apocalipsa în România?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Orice accident de dimensiuni mai mari scapă de sub control în România şi se transformă imediat într-un spectacol grotesc, o încâlceală absurdă şi dementă. Funcţionarii şi demnitarii apar ceea ce sunt: o gloată parţial decerebrată, parţial lobotomizată, nimic nu funcţionează, legile se bat în cap, nimeni nu ştie ce ar trebui să facă – mormanul de cadavre se măreşte.

La sfârşit nimeni nu este vinovat, o tragem pe coarda sentimentală: mortul de la groapă nu se mai întoarce, asta este, ce să faci – n-ai ce să-i faci? Nimeni nu învaţă nimic şi aşteptăm resemnaţi următorul dezastru.

Romanele post-apocaliptice moderne au înflorit în anii `50-`60 şi `80-`90 ai secolului trecut în preajma spaimelor publice declanşate de posibilitatea războiului nuclear. De vreo 10 ani a explodat o nouă serie de romane post-apocaliptice, concentrate mai ales asupra primelor zile şi luni de după un eveniment cataclismic. Un virus militar scăpat de sub control, un dezastru natural, dispariţia curentului electric – toate scenarii probabile şi posibile – produc dezagregarea sistemului în care trăim, dependenţi de energie electrică, de automobile, computere şi telefonie. Romanele de acest gen se concentrează în America şi au şi alt sens, nu doar să sperie cititorii. În primul rând obişnuiesc publicul cu ideea posibilităţii unui astfel de eveniment, arată limitele de intervenţie a administraţiei publice, prezintă într-un mod digerabil posibilităţile şi mecanismele de supravieţuire.

Cea mai interesantă parte în astfel de povestiri mi se pare cea a eforturilor de menţinere a civilizaţiei, eforturile de recuperare a ceea ce mai poate fi recuperat. Pentru romanele americane punctul central la nivel public este păstrarea unei legalităţi minime, urmată de încercarea de refacere a capacităţilor de comunicare; în paralel la nivel individual prioritatea este asigurarea minimelor condiţii de supravieţuire (apă, hrană, adăpost). Menţinerea coeziunii comunităţii se sprijină astfel pe doi piloni legalitate şi comunicare plus asigurarea supravieţuirii membrilor comunităţii – iar asta se face în lipsa unei administraţii, a unei autorităţi. Modelul descris mai sus intră de fiecare dată în conflict cu cel suspus expresiei „scapă cine poate“: congregaţii prădalnice, asociaţii de genul „cel mai puternic mănâncă mai mult“ care abandonează legalitatea şi planificarea pentru viitorul comunităţii.

Deci cum ar arăta post-apocalipsa în România? Putem să luăm în considerare evoluţiile recente de la epidemia de gripă porcină. Comunicarea publică a autorităţilor este haotică, uneori lipseşte cu totul, alteori este de-a dreptul mincinoasă. Apropiaţii cercurilor de putere beneficiază de informaţii din timp care le permit să evite dezastrul. Intervenţia autorităţilor devine brutală în lipsa unei comunicări publice eficiente. Faptul că administraţia minte şi informează selectiv generează o neîncredere generalizată în ceea ce spun reprezentanţii autorităţilor. Populaţia se opune intervenţiei, apar personaje care se pretind reprezentanţi ai autorităţilor şi profită de pe urma dezastrului. Teoriile conspiraţiei sunt alimentate de minciunile administraţiei şi se răspândesc cu o viteză ameţitoare. Şi vorbim de o epidemie în rândurile animalelor – dar să încercăm să ne imaginăm cum ar arăta în România o epidemie care să afecteze oamenii, ceva pentru care sistemul medical să nu aibă un răspuns rapid. Gripa este o chestie care apare în fiecare an, iar la o scuturare mai zdravănă a sistemului medical se vede imediat lipsa unei capacităţi de decizie şi reacţie în timp util.

Capacitatea de intervenţie a forţelor de protecţie civilă s-a dovedit a fi minimă în majoritatea cazurilor recente. Mari probleme în localizarea exactă a poziţiei accidentului, întârzieri, angajaţi care dacă nu fură din resursele alocate mijloacelor de salvare habar nu prea au ce ar trebui să facă. Sistemul medical nu poate prelua şi trata decât un număr redus de victime, iar în ceea ce priveşte colaborarea cu partenerii externi dacă nu avem de-a face cu orgoliul tâmpit „da` ce, noi nu putem?“ atunci apare incapacitatea de a colabora cu cei care vin să te ajute.
 

Însă cea mai mare problemă mi se pare a fi neîncrederea generalizată în ceea ce numim „autorităţi publice“. Pentru români, „autorităţile publice“ sunt un fel de prădător natural de care trebuie să te fereşti în orice situaţie. Stivele de minciuni clădite în zeci de ani au făcut ca această atitudine să fie singura posibilă.

Desigur, există planuri, există proceduri, pe hârtie avem tot ce ne trebuie. Doar că întotdeauna vom avea şi diferenţa dintre teorie şi practică. În teorie există un sistem de prevenire şi acţiune în caz de dezastru, în practică de fiecare dată s-a dovedit inutil.

Dacă în post-apocalipsa americană rămâne valabil un set de valori (legalitate, coeziune socială), post-apocalipsa românească riscă să arate precum răscoala de la 1907, o răzbunare împotriva autorităţilor. Dacă pe americani post-apocalipsa îi aruncă înapoi în secolul al XIX-lea, pe români cred că i-ar arunca direct în perioada etnogenezei, înainte de formarea statelor medievale. Un dezastru de orice natură la nivel naţional ar mătura orice urmă de administraţie şi autoritate publică în mai puţin de o săptămână.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite