E forfotă mare în lume. Macron a strălucit, zilele trecute, în Congresul SUA, impunându-se ca port-drapelul democraţiei liberale occidentale, iar Merkel îi calcă, acum, pe urme, în strădania atenuării divergenţelor dintre cele două ţărmuri atlantice în materie comercială şi în ceea ce priveşte soarta acordului nuclear cu Iranul. Sunt vizite importante la Washington, ale principalilor conducători din Europa, într-un context global tot mai haotic şi imprevizibil, în care degradarea alianţei dintre SUA şi UE lasă loc liber emergenţei regimurilor autoritar-revizioniste.

Cei doi lideri nord-coreeni şi-au dat mâna în cadrul unei întâlniri istorice, într-o spectaculoasă trecere de la tensiunile acute de acum câteva luni la crearea premiselor păcii într-o peninsulă aflată încă, teoretic, în stare de război, la 65 de ani de la încetarea confruntării armate. În primele zile din 2018, Kim Jong-Un şi Donald Trump se întreceau în declaraţii belicoase lăudându-se cu butoanele lor nucleare. Ieri, dictatorul nord-coreean a anunţat că renunţă la testele atomice, iar azi cei doi preşedinţi coreeni au convenit să acţioneze pentru denuclearizarea peninsulei şi să încheie un tratat de pace până la sfârşitul anului. O lume întreagă aşteaptă spectaculosul moment al întâlnirii Trump-Kim din lunile următoare.  

În Balcani, preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, aflat într-un turneu regional, a anunţat miercuri aprofundarea cooperării UE cu statele din zonă, în perspectiva aderării lor la Uniune. Bulgaria, ţara ce deţine preşedinţia semestrială europeană, va organiza, la 17 mai, la Sofia, un summit UE-Balcanii de Vest în cadrul căruia se va stabili reperul 2025 pentru admiterea Serbiei şi Muntenegrului. Relansarea procesului de extindere a Uniunii Europene susţine evoluţiile democratice din fragila şi sensibila zonă a Balcanilor, transmiţând, totodată, un mesaj ferm Chinei, Rusiei şi Turciei, aflate în plină expansiune a influenţei lor în zonă, fie prin intermediul investiţiilor, fie al propagandei. Acum două luni, preşedintele Comisiei Europene a efectuat şi el un turneu balcanic, în efortul de contracarare a influenţei orientale.

Câtuşi de puţin în ultimul rând, noul secretar de stat american, Mike Pompeo, s-a deplasat astăzi la Bruxelles, pentru a participa la reuniunea ministerială a NATO, a doua zi după ce a depus jurământul. E un semnal important în perspectiva Summit-ului NATO din iulie şi într-un moment în care prioritatea alianţei este răspunsul la agresivitatea rusească în creştere. Ultimul factor de îngrijorare îl reprezintă intensificarea traficului submarinelor ruseşti în apele arctice la un nivel fără precedent de la sfârşitul Războiului Rece, existând riscul afectării comunicării maritime transatlantice în caz de criză majoră. Bruxelles-ul este prima destinaţie diplomatică oficială a fostului şef al CIA, după surprinzătoarea vizită, iniţial secretă, la Phenian, acum trei săptămâni. Actualul turneu şefului diplomaţiei americane include Arabia Saudită, Iordania şi Israelul – etape relevante pentru viitoarea agendă internaţională a SUA.

Se construiesc, aşadar, pretutindeni în lume, punţi, se ţes alianţe, se negociază asperităţi, pentru a pune capăt blocajelor şi deteriorării cadrului global.

În loc să avem parte de o poziţionare pro-activă, coerentă la nivel instituţional intern, a statului român, în vederea urmăririi intereselor sale majore în actualul climat, intrăm, în prag de 1 Mai, în faza ascuţirii luptei între cele două instituţii executive.

Refuzul fără precedent al premierului de a dialoga cu preşedintele a determinat retragerea încrederii din partea acestuia şi solicitarea demisiei guvernului. Paradoxal, cauza ori pretextul confruntării ţine, în fond, de politica externă şi de competenţele în materie.

În plin conflict, reperul legal şi raţional este decizia Curţii Constituţionale nr. 784/2012, care a tranşat disputa Ponta-Băsescu de la acea vreme în privinţa reprezentării ţării la reuniunile Consiliului European: „Preşedintele României reprezintă statul român, ceea ce înseamnă că în planul politicii externe conduce şi angajează statul“, se arată în motivarea soluţiei. Şi că „în funcţie de orientarea stabilită de reprezentantul statului în plan extern, care este Preşedintele statului, Guvernul, prin reprezentantul său, urmează să implementeze în mod corespunzător măsurile faţă de care statul s-a angajat. Prin urmare, Curtea a constatat că rolul Guvernului în politica externă este unul mai degrabă tehnic, el trebuind să urmeze şi să îndeplinească obligaţiile la care România s-a angajat la nivel de stat“. În concluzie, „Curtea observă, cu acest prilej, că acest rol este unul de execuţie, aşadar, unul derivat, şi nu originar, cum este cel al Preşedintelui României“.

Nu e realist să sperăm că raţiunea de stat va prima asupra ambiţiilor politice. Efortul constant de acaparare, în ultimul an, a puterii depline, împotriva normelor democratice ce asigură echilibrul puterilor în stat, nu lasă loc de optimism. E Centenarul Dezunirii noastre şi riscăm să o facem lată, într-o lume în schimbare accelerată, aflaţi în miezul unor evoluţii contradictorii şi într-un punct de ciocnire a marilor interese. Cui îi pasă?