Nu este rezultatul complotului vreuneia dintre multiplele conspiraţii ale oculetelor mondiale invocate adesea ca scuză generică sub lozinca misterioasă şi generică „lăsaţi, ştim noi!“. Nici nu este rezultatul unui război asimetric purtat de cei care vor să ne cotropească ţărişoara şi să ne ducă în robie.

Este, cred eu, rezultatul unei combinaţii mortale între neştiinţa de guvernare a celor care au ţinut rând pe rând frâiele puterii, cu lipsa lor de şcoală şi cultură şi, pe de altă parte, de indolenţa noastră naţională care ne-a învăţat, de la îndepărtata noastră geneză daco-romană, cum că, mereu, „se poate şi aşa“.

Iată datele difuzate de World Economic Forum pentru dezbaterile de la Davos centrate în 2017 pe problemele europene. Foarte interesantă şi semnificativă tematică deoarece constituie un semnal, în avans, asupra modului în care se vor mişca în viitorul apropiat legislaţiile, naţionale şi europene, privind tratamentul migranţilor şi cum se va încerca rezolvarea marii, uriaşei şi foarte puţin discutatei la noi probleme a „migraţiei interne“. Poate explicabil datorită atenţiei care s-a concentrat exclusiv asupra valului de migraţie venit din afara UE, cu cei aproximativ 1.300.000 de oameni care au intrat în Europa de pe cele două direcţii principale, ţările din Orientul Apropiat şi cele din Magreb şi Africa neagră.


Iată graficele, prezentate cu o subliniere specială pentru Marea Britanie, fapt uşor de înţeles deoarece se aşteaptă mari mişcări în ce priveşte cetăţenii britanici care trăiesc în ţări din UE şi care, peste mai puţin de doi ani, îşi vor pierde privilegiile asigurate de cetăţenia europeană, dar care trebuie descifrate cu mare atenţie din mai multe puncte de vedere.

Ce interesează România?

Aş spune că această cifră de 3,4 milioane de români care sunt acum în afara graniţelor ţării. Cu o întrebare legată de componenţa profesională a acestui grup, pregătirea profesională, abandonarea progresivă de cetăţenie română etc. Uitaţi-vă din nou la grafice şi veţi vedea că ele sunt organizate pe criterii separate. Unul priveşte pe cetăţenii unei naţiuni care se află în afara graniţelor lor şi al doilea prezintă situaţia „expaţilor“, adică cetăţeni angajaţi în activităţi productive în afara ţării lor de origine. Diferenţa este importantă deoarece prima categorie cuprinde şi persoanele care, la pensie, şi-au cumpărat locuinţe în „ţările calde“ atractive nu numai datorită climatului, ci şi condiţiilor foarte atrăgătoare financiare, cadru fiscal şi impozitare. A doua categorie este pentru noi cu adevărat relevantă deoarece, iată, suntem a doua ţară europeană (după Polonia) ca sursă de populaţie muncitoare înregistrată la muncă în alte ţări europene. Priviţi la diferenţa dintre plutonul fruntaş Polonia-România şi următoarele cinci ţări (Germania, Italia, Marea Britanie, Portugalia şi Franţa) şi să ne gândim la diferenţa majoră de tip de activitate ocupaţională a celor veniţi din est, cu disperarea provocată de sărăcie şi lipsa de perspective de acasă, cu locul social oferit de regulă expaţilor din celelalte ţări care, de obicei, muncesc în zona de management a companiilor naţionale sau multinaţionale cu filiale sau sucursale în alte ţări din UE.

Istoria românească o ştiţi foarte bine, cea începută cu „generaţia căpşunarilor“, cei care au acceptat absolut orice condiţii, nu numai munca la negru, ci chiar situaţii de sclavie reală şi prelungită pe ani de zile, continuată chiar şi acum, dar la un nivel profesional, coordonată de filiere de acasă combinate cu reţele ale crimei organizate, incluzând acum şi un trafic foarte complex de carne vie, a se vedea cele specializate în cerşetori şi prostituţie, inclusiv infantilă. În paralel însă, odată cu intrarea României în UE şi deschiderea progresivă a pieţelor muncii şi începerea recunoaşterii diplomelor de învăţământ superior, s-a declanşat fenomenul cu consecinţele cele mai dramatice asupra României de azi: pe de o parte, exodul de spcialişti cu înaltă pregătire şi, pe de alta, apariţia unui fenomen de plecare în masă a tinerilor absolvenţi de facultate. Toţi marfă foarte uşor de exploatat în ţările occidentale deoarece acceptă în continuare tratamente salariale diferenţiate şi programe de lucru nenormate „ca în România“.

Timp în care autorităţile noastre nu au imaginat nici un fel de soluţie viabilă pentru a îndigui fenomenul, nici măcar legislaţii restrictive elementare condiţionând plecarea de o eventuală rambursare a costurilor procesului de şcolarizare... Ceea ce face ca România să aibă în acest moment este perspectiva restrângerii continue a zonei de specialişti pentru domeniile esenţiale din economia naţională, o reducere generală a forţei de muncă tinere calificate şi înalt calificate, asta în paralel cu o creştere mai mult decât îngrijorătoare a analfabetismului, fenomen generat de abandonul şcolar sau, pur şi simplu, de nefrecventarea cursurilor din cauza condiţiilor grele de viaţă, împuţinării şcolilor şi numărului mereu mai mic de profesori specializaţi. 

Situaţia se va complica în viitor, fie şi numai datorită faptului că, aşa cum deja este început procesul legislativ în mai multe ţări occidentale dar şi, în general, la nivelul UE, exodul de creiere va fi favorizat prin oferirea de condiţii foarte atrăgătoare pentru „gulerele albe“, în paralel cu o restrângere a pieţelor muncii pentru „muncitorii detaşaţi“ cu pregătire inferioară sau doar cu una minimală, mai ales în sectorul construcţiilor şi agriculturii, domeniile prioritare ale exodului românesc şi polonez.

În paralel, se mai întâmplă ceva foarte interesant, tot în cadrul „migraţiei forţei de muncă în Europa“. Uitaţi-vă la modul în care „pieţele goale“ sunt umplute progresiv de personal venit din alte ţări, fie europene, fie limitrofe spaţiului UE.

Iată, folosind datele ONU din 2015, procentajul de cetăţeni străini aflaţi în fiecare dintre ţările din zona de interes european, grafice realizate de Marian Jakub şi difuzate tot de World Economic Forum în pregătirea Forumului de la Davos:

Interesantă este şi originea imigranţilor aflaţi majoritar pe teritoriul unei ţări europene. Imigranţii din Franţa, Spania şi ÎPortugalia vin din sud (Algeria,l Maroc şi Angola), În cazul Greciei şi Macedoniei, imigranţii vin majoritar din Albania. Polonia şi Republica Cehă au o migraţie majoritară din Ucraina, Iar din Rusia vin cei mai mulţi imigranţi către ţările baltice, Ucraina, Belarus, Republica Moldova. Iar pentru România, sursa de migraţie majoritară o reprezintă cetăţenii veniţi din Republica Moldova. Iar românii sunt migraţie majoritară în Ungaria şi Italia.

Şi iată care au fost ţările care au produs cea mai extinsă migraţie în perioada 2010-2015, ai noştri figurând ca migraţie relevantă în Italia alături de nigerieni) şi Danemarca (alături de sirieni):

Evident, atenţia se va concentra în viitor asupra „bătăliei pentru creiere“. Unii au luat foarte serios nevoia de a crea politici naţionale pentru porevenirea fenomenului. Cei de la Foreign Affairs arată că, „începând cu 1990 până acum, din ţările din Europa Centrală şi de est au plecta aproape 20 de milioane de tineri talentaţi şi cu pregătire superioară. Şi, în cea mai mare parte, s-au îndreptat către ţările din Europa occidentală, atraşi de prosperitate, motivaţi de climatul economic stagnant postcomunist de acasă şi în contextul graniţelor deschise din UE. Dar migraţia de masă nu numai că a motivat mişcările anti-imigraţie şi anti-UE din occidentul european, dar şi împiedicat dezvoltarea economiilor ţărilor aflate în zona periferică a UE“.

Ţările din Grupul Vişegrad, spre exemplu, au decis organizarea unui Summit special pentru a imagina mai multe acţiuni pentru a preveni plecarea tinerilor, iar Letonia a lansat o campanie naţională pentru a readuce diaspora acasă, Polonia a dezvoltat un program „Întoarcerea acasă“ prin care se propun case, locuri de muncă asigurate şi asistenţă medicală gratuită celor care revin acasă, iar Ungaria promite zboruri gratuite şi sume de bani celor care vin acasă. În ultimii zece ani, ţări ca Letonia, Lituania, Ponia, Romania şi Slovacia au înregistrat plecarea a 6-9% din grupul social al tinerilor profesionişti, iar cea mai mare parte nu s-au întors niciodată acasă - afirmă un raport al Comisiei Europene publicat anul trecut (îl puteţi consulta aici). Iar dacă punem asta în contextul curbei demografice descendente din România şi a nivelului mare de mortalitate infantilă, plus recrudescenţa unor „boli ale sărăciei“ specifice ţărilor subdezvoltate, chiar avem de ce să ne îngrijorăm.

Ce fac sau ce ar vrea să facă ai noştri decidenţi politici? Imposibil de spus, asta în afara propunerilor demagogice şi uitate la câteva minute după au fost spuse. Poate fie şi numai datorită haosului care domneşte în jocurile legislative care-şi schimbă centrul de greutate de la o zi la alta. fără să existe perspectiva unei stabilizări şi a unei predictibilităţi care să permită impunerea unui program de importanţă vitală pentru întreaga naţiune. Dar cui să-i pese? Iar noi? Din ce în ce mai bătrâni, mai săraci şi mai dezinteresaţi, aşteptăm blazaţi şi indiferenţi, un viitor care se poate să nu mai vrea să vină.