Scrisoarea unui medic rezident către Klaus Iohannis: „Sunt zile în care un covrig de un leu e prea mult. Nu mai rezist fizic şi psihic“

Scrisoarea unui medic rezident către Klaus Iohannis: „Sunt zile în care un covrig de un leu e prea mult. Nu mai rezist fizic şi psihic“

Medicii rezidenţi sunt plătiţi cu salarii foarte mici FOTO Shutterstock

Un tânăr medic rezident din Bucureşti a decis să scrie pe blogul său o scrisoare către preşedintele ţării, Klaus Iohannis, în care vorbeşte cât de greu este să trăieşti din banii câştigaţi din medicină.

Gabriela Profir, aşa cum se numeşte tânără doctoriţă din Bucureşti, spune că medicii rezidenţi trebuie să lucreze în condiţii care depăşesc cu mult imaginaţia oamenilor din afara sistemului. Aceasta precizează în scrisoarea pe care i-a scris-o preşedintelui Klaus Iohannis că sunt zile în care „un covrig de un leu e prea mult“, în timp ce simte că este pe punctul de a claca fizic şi psihic. Redăm mai jos scrisoarea integrală a medicului, publicată pe blogul medicrezidentromania.wordpress.com.
 
Bună ziua, Domnule Preşedinte. 
 
Abia am ieşit din gardă. În ultimele 48 de ore am dormit 5 ore şi acesta e un caz fericit. Unii din colegii mei vor apucă să doarmă abia mâine, după ce vor fi terminat cu externările şi internările de astăzi. După ce câţiva, destui, pacienţi nemulţumiţi le vor fi vorbit urât, ca unor funcţionari publici care trebuie blamaţi pentru cum merge sistemul de sănătate. După ce vor fi luat o cafea şi un corn ca să aibă energie să se răţoiască la alţi colegi pentru a-i intimida şi a obţine un loc la calculator, la care să îşi facă treabă cu imprimarea actelor de care au nevoie pacienţii: externări, scrisori medicale, reţete. referate s.a.m.d. După ce vor fi sunat sau vor fi răspuns, când reuşesc să aibă un minut liber, la apelurile soţiei/soţului că să vadă ce mai fac cei de acasă. 
 
Unii dintre colegii mei iau şpaga că să poată luă un taxi spre casă când, la oră 8 pm, îşi termină muncă la spital. Este condamnabil, ştiu. Ţine chiar de codul penal, nu? Că să aibă cu ce cumpără rechizite şcolare copiilor. Am o colegă însărcinată care refuză să intre în concediu prenatal deşi e peste puterile ei să muncească doar pentru că salariul, deja infim, ar deveni jignitor de insuficient. 
 
Eu sunt un caz fericit. De la o lună la altă nu rămân cu bani, dar îmi permit să îmi plătesc chiria, mâncarea, abonamentul de metrou. E adevărat, sunt un caz fericit şi pentru că după-amiază muncesc într-o clinică privată, unde consiliez pacienţii în legătură cu stilul de viaţă sănătos, numărul de calorii şi altele asemenea. Dar tot nu am bani să îmi cumpăr un alt tensiometru, pentru că cel vechi mi-a fost furat de pe secţie când aveam stagiul de Pneumologie la Institutul „€œMarius Nasta”. 
  

Ştiţi cât costă un stetoscop nou?

Îmi doresc să fac medicină. Sunt 9 ani de când am început să o studiez, în ciudă tuturor beţelor care mi se pun în roate. Eu şi colegii mei, cei care încă nu am plecat în străinătate să practicăm această profesie, clacăm. Ne sufocăm sub presiunea socială, aceea care blamează medicii până şi pentru faptul că există. Ne drămuim banii că să ne ajungă până la următoarea zi de salariu, dar ce să vedeţi? Se termină tot timpul la mai puţin de 2 săptămâni după ce i-am primit. Unii dintre noi au noroc să se poată împrumuta de la părinţi/fraţi/surori/prieteni. Ne este jenă şi ruşine să facem asta, cu împrumutul. Dar e singură variantă sănătoasă la a lua şpagă (nu din dorinţa de a avea cât mai mult, ci din nevoia de a-ţi cumpără un sandwich în timpul gărzii. Ştiu, poate vă vine greu să credeţi). 
 
Veniturile noastre sunt inacceptabil de mici. Avem o bursă trântită pe card în fiecare lună, care nu este venit impozabil. De ce aduc asta în discuţie? Pentru că am fost la bănci, de 3 luni de zile merg la bănci pentru a obţine un credit pentru o locuinţa. Venitul meu net este sub 1500 lei.
Contractul meu de muncă este pe perioadă determinată de 5 ani. Bursă nici măcar nu figurează în adeverinţă mea de salariu sau pe fluturaş, îmi este greu să înţeleg prin ce mecanism o primim şi de ce se face această groaznică spălare de ochi care a vrut să fie o creştere de salariu. 
 
Ştiţi cât costă un stetoscop nou? Unul cu care să pot face o auscultaţie pulmonară sau cardiacă decentă? Cam cât bursă noastră lunară...
 
În spitale ne schimbăm în toaletele destinate pentru uzul pacienţilor. În majoritatea spitalelor în care ne facem stagiile nu avem vestiare şi nu avem suficiente calculatoare astfel încât să nu fie nevoie să ne €œbatem pe ele când facem externări/internări sau când verificăm analizele pacienţilor, pentru a le putea administra cât mai repede şi mai bine tratamentul adecvat. 
 
Medicii rezidenţi sunt o molimă pentru România, am impresia. Sunt mizeria de sub preş, oamenii de care toată lumea încearcă să uite că există. Părinţii noştri, cei care ne-au felicitat la început şi s-au bucurat când am ales să studiem medicină, ne blamează că la vârstă noastră (28, 30, 35) nu avem casă, copii, familie şi nici nu ne pregătim încă să o facem, cei mai mulţi dintre noi. Părinţii noştri ştiu că nu avem cu ce. Dar le este greu să se abţină, aşa cum pacienţilor le vine greu să se abţină să nu ne reproşeze că ne mişcăm prea încet, că aşteaptă mult după externări, că ei nu vor să fie văzuţi de un rezident care nu are un halat călcat pe el, ci de un medic specialist. 
 
Ştiu că există şi altfel de medici rezidenţi. Cu părinţi cu bani, care îi întreţin, care le oferă casă şi maşină şi vacanţe şi inclusiv posturi în spitalele de stat când îşi termină pregătirea în rezidenţiat. 
 

Vrem să avem bani de o supă sau de taxi

Dar mai existăm şi noi, ceilalţi, cu zile în care un covrig de un leu e prea mult. Şi vă rog, dar vă rog, chiar să cereţi un raport pentru a va convinge şi Dvs: majoritatea suntem aşa, în ţară sau în Bucureşti. Mimăm. Minţim când suntem întrebaţi de prieteni cum mai e cu viaţă de rezident. După câţiva ani în care te plângi constant că nu mai poţi, că statul face abstracţie de tine, că guvernanţii îţi şterg ochii şi pretenţiile salariale cu o bătaie de joc numită bursă, după ce auzim de la toată lumea, inclusiv de la fostul preşedinte al României, să plecăm dacă nu ne convine situaţia, începem să minţim. Că e acceptabil. Că nu mai trăim ruşinea şi furia pe care le simţim când ne explicăm decizia pentru a rămâne în România să ne practicăm profesia. 
 
„Ce medicină visezi tu, mă? Medicină gata, e scrisă. Voi nu aveţi bani să mâncaţi, dar veniţi la spital să învăţaţi medicină. Păi nu sunteţi voi tâmpiţi? Vedeţi-vă, mă, de viaţă voastră. Lăsaţi medicină, că are cine să o facă!” 
 
Aşa ne spunea un profesor universitar la stagiu. 
 
Am tot rezistat, generaţii după generaţii de studenţi, rezidenţi, specialişti. 
Suntem într-o situaţie ingrată în care numărăm lunile, zilele în aşteptarea unei schimbări în legătură cu statutul medicului rezident în România. 
  
Vreau, vrem să facem medicină. Vrem să facem asta în cel mai profesionist şi corect mod cu putinţă. Vrem să ne permitem cărţi, congrese şi tensiometre. Vrem să ne schimbăm în costumul de spital la vestiar şi să avem bani să ne cumpărăm o supă sau să plătim un taxi spre casă, după gardă, nu din banii de spagă, ci din salariu. 
 
Vrem să credem că promisiunile Dvs electorale nu au fost minciuni şi că nu mai durează mult până când starea de normalitate va ajunge la noi, medicii rezidenţi. 
  
Numărăm zilele! 
  
 Dr. Gabriela Profir 
 
După ce „Adevărul“ a publicat scrisoarea medicului rezident în care se vorbeşte despre condiţiile grele de muncă şi salariile foarte mici primite de la stat, un cititor a trimis poza unui talon de salariu al unui medic rezident. Aici se poate vedea foarte clar suma derizorie pe care o încasează lunar un medic rezident. 

citeste totul despre: