Nu trebuie să fii nici un sîngeros militant împotriva Islamului, nici un fanatic oştean al Creştinătăţii, ca să contempli cu oarecare stupoare avîntul întemeietor al mai marilor noştri. Dacă nici asta nu înseamnă ”înfrăţire între popoare”, ”elan ecumenic”, ”luptă pentru pace”, atunci ce sens mai pot avea astfel de cuvinte? Aşa stînd lucrurile, mă gîndesc că ar trebui să o facem lată. Dacă Bucureştiul simte pulsînd în inima sa energia unui centru spiritual al întregii lumi, atunci să mergem pînă la capăt: am putea invita la noi cîţiva experţi din Orientul Îndepărat sau Apropiat, care să ne construiască cea mai mare pagodă din Europa, cea mai mare stupa, cel mai mare templu Shinto şi cea mai mare sinagogă. Comemorativ, am putea înălţa, tot la Bucureşti, şi o replică a piramidei lui Keops.

Bucureştiul ar putea deveni, astfel, un parc al tuturor confesiunilor şi religiilor, avînd pe frontispiciu generosul îndemn: „Taoişti, Buddhişti, Musulmani, Mozaici, Confucianişti, Shintoişti, Brahmani din toate ţările, uniţi-vă!“

Ospitalitatea noastră ”tradiţională” şi-ar afla, astfel, o definitivă confirmare. Nici din punct de vedere comercial ideea nu e de lepădat. Am deveni o a noua minune a lumii, loc de pelerinaj pentru toate cultele planetei. Oricum, un duh al înfrăţirii lucrează discret asupra noastră, chiar atunci cînd vrem să omagiem propria ogradă. Cîte popoare şi-ar numi simbolul religios naţional, recurgînd strict la cuvinte de origine străină: ”catedrală” trimite la surse greco-latine, ”mîntuire” şi ”neam” sunt termeni de sorginte maghiară! Să multiplicăm, deci, acest prim pas. Să devenim locul de pelerinaj al tuturor închinătorilor de pe mapamond, cu zeii, templele şi ierarhiile lor cu tot.                      

Lăsînd gluma la o parte, ţin să spun apăsat că nu ideea construirii unei moschei în capitala României mă deranjează. În Bucureşti, trăiesc cca 10.000 de musulmani şi e perfect posibil ca cele patru mici lăcaşuri de cult de care dispun în prezent să nu fie îndestulătoare. O mare moschee s-a construit la Constanţa sub Carol I, dar pentru o zonă (Dobrogea) mult mai intens marcată confesional de comunitatea musulmană. Ceea ce mă deranjează însă este elefantiazisul. Acelaşi elefantiazis care mă deranjează şi în cazul Catedralei Orthodoxe. Asocierea constantă a spiritului cu megalomania, cu iubirea de cantitate, de pompă, de ”slavă deşartă” mi se pare, cel puţin pentru spaţiul răsăritean, o asociere la limita ereziei.

Confundăm ”zidirea” interioară, recomandată de Dumnezeu, cu zidăria. Vrem să mutăm ”Împărătescul” din teritoriul Ierusalimului ceresc, în acela al lumii pămînteşti.

Încă o dată: sunt un vechi cititor de mistică islamică şi găsesc că facem o mare nedreptate capodoperelor ei cînd reducem ambianţa mahomedană la fundamentalismele isterice ale cîtorva grupuri care, cu siguranţă, n-au habar de propria lor tradiţie. Ştiu, pe de altă parte, cît de legaţi suntem de istoria otomană la capătul a sute de ani de convieţuire. Bem cafea, mîncăm chiftele şi pilaf, mîncăm baclavale, sarmale, musaca, rahat, cataif şi cîte şi mai cîte. Religios vorbind, turcii s-au arătat mai toleranţi decît credem: n-au încercat să ne convertească, nu ne-au persecutat în numele lui Allah. Totuşi, am trăit, sute de ani, în raporturi de ”suzeranitate” cu Imperiul Otoman: eram ”autonomi”, dar nu ”independenţi” şi plăteam un tribut consistent. A numi acest tip de relaţie  - ”o prietenie de veacuri”, cum tindea să o facă limbajul oficial al diplomaţiei comuniste e ridicol. Domnul Victor Ponta nu se teme însă – o ştim deja de multă vreme – de ridicol.

În 2013, în vizită la Istanbul, a depus o plachetă memorială pe zidul închisorii unde şi-au aşteptat Brâncoveanu şi fiii decapitarea. Placheta vorbea ”delicat” despre ”statornica amintire a istoriei comune a popoarelor român şi turc”. Aşa se numeşte, deci, căsăpirea unui voevod român: ”istorie comună”! Dl. Ponta putea să evite, abil, un gest de asemenea ”amabilitate”, sau să depună o plachetă despre istoria noastră comună pe orice alt zid al oraşului. O să zică, probabil, că nu el a scris textul, ci ”specialiştii” celor două ministere de Externe (turc şi român) care au organizat evenimentul. Dar prim-ministrul nostru va fi văzut, fie şi în ultima clipă, ce scrie pe plachetă. N-a avut obiecţii. În ce mă priveşte, socotesc că textul cu pricina e încă o victorie a Turciei asupra ”talentului” diplomatic al foştilor lor ”aliaţi”. Înclin să cred că Victor Ponta are un amor special pentru dl. Erdogan. Căci iată, tot el a pus la dispoziţie, gratuit, Muftiatului Cultului Musulman din România un teren de aprox 11.000 m2  pentru marea ctitorie a moscheii bucureştene.

N-am nimic împotrivă să reconsiderăm relaţia istorică accidentată, dar bogată, dintre ţările noastre. România şi Turcia sunt partenere în NATO şi privim cu deschidere şi un eventual parteneriat în UE. Avem, într-adevăr, o „istorie comună“, chiar dacă tensionată. Dar lucrurile trebuie făcute cu măsură, cu simţul dozajului şi fără măsluirea „de protocol“ a faptelor care ne leagă, sau ne-au “dezlegat” cîndva. În plus, nu putem face abstracţie de context. Lumea musulmană trece, la ora actuală, printr-o perioadă de confuzie şi diviziune. A ajuns să fie – prin abuz, dar nu fără argumente ajutătoare – asimilată cu ideea de ”terorism”. Un învăţat român de etnie tătară, dl. Tasin Gemil, fost ambasador al nostru în Azerbijan şi Turkmenistan, atrage atenţia că ”mii de tineri din fostul bloc comunist au devenit jihadişti”. Pe un asemenea fundal, nu e cazul să luăm decizii aventuroase, facil cordiale, dacă nu direct ipocrite. Evident, Turcia e o ţară mult mai permeabilă la dialog decît multe din ţările regiunii. Dar şi înţelepciunea ei şi a noastră ne îndeamnă la echilibru şi prudenţă. Şi la evitarea oricărei fudulii lumeşti. Moschee – da! Centru de Studii Musulmane – da! Cantină pentru săraci de toate obedienţele religioase – da! Dar, dacă se poate, fără grandilocvenţă coreeană…