Mesaj din viitor: singurătatea roţii gigantice din Parcul Tei

„E greu să găseşti un bărbat bun“. Gurile lor ciudat de rozalii, date cu ruj mult în afara conturului buzelor, toacă seminţe şi le scuipă cu seninătate pe jos în tramvai. Au vreo 16 ani, sunt blonde (tipul „blond ars“) şi poartă blugi tăiaţi. N-aş băga mâna în foc că practică prostituţia, deşi locul de unde s-au urcat cam asta spune despre ele.

(Pur şi simplu la staţia aia nu am văzut niciodată urcând sau coborând decât prostituate şi pescari).

„L-am prins pe Marcel cu una, dă-l în mă-sa, i-am spus că dacă mai vine pe la mine pun câinii pe el“. „Păi ai câini?“. „Ce, nu am?“. Tramvaiul trece lent, ca un şobolan enorm şi obosit, suntem o tangentă la Parcul Tei, ne uităm la roata enormă, albă, care s-a ridicat pe malul lacului ca o promisiune deşartă că în viitor va fi mai bine, ca şi cum fiarele alea ar putea să alunge răul şi să amorţească în vreun fel frica.  

Suntem nişte oameni într-un tramvai. Ne pipăim neîncetat buzunarele, ne evacuăm gândurile într-un spaţiu curat şi aerisit de deasupra oraşului şi ne lăsăm baltă corpurile pe scaunele murdare, ca şi cum nu ar fi ale noastre, ca şi cum nu ne-ar mai trebui pentru moment mâinile şi picioarele astea, ca şi cum viaţa noastră nu ni s-ar întâmpla chiar nouă.

Ne uităm unii la alţii, încercând să prevedem cine e ucigaşul, cine e pedofilul, cine e ăla care pute pentru că nu s-a spălat de trei zile, care e curva, care e onanistul, care dintre noi o fi izbăvitorul şi care-i hoţul de buzunare. Suntem suspicioşi. Roata albă, singuratică, imensă, frumoasă, neterminată de pe malul lacului e o chestie care nu ne va ajuta cu nimic. Pentru că nu-i acolo pentru noi, e acolo pentru nişte oameni fericiţi, e acolo pentru viitor, pentru un fel de „totdeauna“, iar peste vreo 60 de ani, când o să se studieze antropogeneza Parcului Tei, noi o să fim doar puncte în fotografii, doar umbrele din tramvaiul care trecea pe lângă, nişte amărâţi uitaţi în sertarele timpului.

Citez direct din manualele viitorului: „Într-o cutare seară de primăvară bolnavă, roata gigantică, proaspăt ridicată în coasta Parcului Tei, şi-a întins umbra nepăsătoare peste cartier şi, timp de treizeci şi cinci de secunde, oamenii dintr-un oarecare tramvai, opriţi ca într-o bulă fără aer, au privit pe geam, au măsurat măgăoaia, au admirat albul lucitor, au mirosit curăţenia şi veselia promise, au dat din umeri şi au oftat. Ba chiar unii au înjurat printre dinţi, iar alţii s-au întristat neînchipuit, deşi n-au vrut să recunoască, pentru că nu-şi puteau explica de unde vine atâta supărare şi atâta durere adunate într-un singur biet tramvai“.

Gurile ciudat de rozalii ale celor două fete scuipă în continuare coji pe podeaua tramvaiului, ca şi cum ar fi cel mai natural lucru cu putinţă. Prin tăieturile blugilor izbucneşte carnea care mai are mulţi ani până va cunoaşte bătrâneţea. „Ce bine că s-a construit roata aia albă pe malul lacului. Se va face un parc de distracţii acolo, nu?“. „Da, da, un parc de distracţii“. „Şi o să mergem să ne dăm şi noi în roată, nu? O să mergem să ne dăm în fiecare zi acolo!“. „O să mergem, da“. „O să fie multă lume, nu?“. „Da, o să fie multă lume...“. „Păi şi care-i problema?“. „Nu ştii care-i problema?“. „Nu. Care-i problema?“. „Problema e că acolo o să vină atât de multă lume încât noi nu o să mai apucăm să ne dăm“. „Niciodată?“. „Niciodată“.