Frica fără nume

N-am avut „sindromul bau-bau“ cât am fost mică. Nu mi-a fost teamă de întuneric, iar noaptea eram în stare să mă duc singură să culeg roşii din grădină, chiar dacă nu mă punea nimeni să fac asta. De fapt, mi se trage de la mama, care mereu mi-a spus că sunt foarte curajoasă.

Tot în copilărie, n-aveam probleme să dorm singură, nu simţeam nevoia să mi se cânte la culcare şi nici nu bănuiam că sub patul meu s-ar fi adăpostit cine ştie ce monştri. Pe la vreo 6 ani, începusem să fac plimbări prin vecinătăţile cartierului, împreună cu prietena mea Cireşica, în timp ce ai mei mă căutau disperaţi şi mă aşteptau cu o falcă-n cer şi cu una-n pământ. Nu-mi era frică să mă pierd.

Aveam curaj să mă urc în gutui şi de acolo să sar pe garaj, apoi să stau cocoţată în soare, aveam curaj să mă uit la filme de groază, chiar dacă nu aveam voie, şi mai ales aveam curajul să fiu ridicolă. Nu-mi era frică de injecţii, de pastile, de doctori. Când răceam, uneori, efectiv mă rugam de maică-mea să-mi facă un Polidin. Îmi plăceau micile drame ale zilelor de gripă şi singurele chestii care mă demoralizau erau tratamentele cu gust amar. Atât. Şi uleiul de peşte.

Din momentul în care am început să mă duc singură la şcoală, mi s-a întâmplat într-o singură dimineaţă devreme, pe întuneric, să mi se pară că mă urmăreşte cineva. Atunci am aplicat soluţia pe care o învăţasem de la bunică-mea: am spus în gând “Înger, îngeraşul meu”. Mai ştiam o soluţie, pe care o aflasem de la tanti Cici, bunica Cireşicăi: un şut între picioarele cui se ia de tine. Noroc că nu am fost nevoită niciodată să aplic această metodă.

De fapt, nu-mi amintesc să fi plâns vreodată de frică, poate doar atunci când am aflat de moartea unei rude şi am întrebat-o pe maică-mea dacă o să murim şi noi. Nu-mi mai amintesc exact ce mi-a răspuns, dar ştiu că am jelit vreo două zile, după care, cumva, mi-a trecut.

Ştiu exact la ce vârstă am început să cunosc cu adevărat frica: după ce am plecat de acasă, pe la 19 ani. Nu mă refer la frica de un examen, la frica de stomatolog sau la frica de o operaţie de apendicită. Nu mă refer la fricile banale, la frica de un câine rău sau la frica de o furtună. Nici măcar despre frica de singurătate nu vorbesc. Mă refer la frica în stare pură. Frica la fiolă. Frica de frică. A fost ceva pur şi simplu din senin. A durat, cu încetiniri şi creşteri, vreo trei luni. A fost primul episod.

Spuneţi-i atac de panică, spuneţi-i slăbiciune sau dezechilibru hormonal, spuneţi-i depresie sau spuneţi-i neputinţă, spuneţi-i oricum, frica aia există de atunci în mine şi sincer nici nu ştiu cum stă ascunsă atât de bine uneori. Apare, dispare, revine, se ascunde, dar e tot acolo. Habar n-am de unde a venit, cum am dobândit-o şi ce pot face cu ea, dar ştiu sigur că frica mea nu-i singură. O văd şi pe feţele celorlalţi uneori, pe stradă, în tramvaie, la supermarket, oamenii o maschează, îi spun „frica fără nume“, dar ea-i acolo, pândeşte, aşteaptă, rumegă în tăcere ca un cal pregătit să se transforme în balaur.

Frica mea-i un animal mare pe care pot uneori să-l adorm şi care alteori mă zdrobeşte, mă anulează, mă calcă în picioare. Fricile noastre, nenorocitele, care se strâng noaptea, în timp ce noi dormim, se întâlnesc deasupra blocurilor cu zece etaje şi vorbesc, râd în hohote, nechează, rag, fricile noastre complotează, sădesc neîncredere, şuşotesc, fricile noastre perfide se prefac că dorm zi de zi, când de fapt fac un singur lucru: aşteaptă clipa în care corpul nostru va fi al lor.