Ruşi sau rusofoni?

Este confuzia cea mai profitabilă, pentru adversarii interni ai Republicii Moldova. Aparent, nu e mare lucru. Limba este unul dintre cele mai importante dintre elementele definitorii ale identităţii naţionale, iar oamenii nu sunt numai ceea ce se nasc, ci şi ceea ce îşi doresc să fie.

Din punct de vedere juridic, administrativ şi politic, însă, lucrurile sunt mult mai complicate. Pentru că termenul de ruşi defineşte o minoritate naţională, iar cel de rusofoni, una lingvistică. Or, legislaţia internaţională prevede categorii distincte de drepturi pentru minorităţile etnice, respectiv pentru cele lingvistice.

În Basarabia, din 1991 încoace, s-a practicat o foarte profitabilă confuzie între cele două categorii, confuzie din care au rezultat privilegii, inexistente altundeva, pentru un segment net minoritar al societăţii.

Nu discut aici cazul Transnistriei, unde elementul comunist a coagulat această structură ilegală, pe deasupra procentelor multelor minorităţi care alcătuiesc pseudo-statul.

Astfel, găgăuzii au solicitat autonomie, în numele faptului că reprezintă o minoritate etnică majoritară pe o porţiune din teritoriul Republicii Moldova. Numai că, în această autonomie, la putere nu e limba găgăuză, aşa cum ar fi normal, ci limba rusă. Cu alte cuvinte, găgăuzii au obţinut dreptul la autonomie în temeiul existenţei lor ca minoritate naţională şi dreptul de a folosi altă limbă decât limba de stat, respectiv, decât limba lor maternă, în temeiul existenţei lor ca minoritate lingvistică. E un abuz care trebuie să înceteze. Găgăuzii trebuie să aleagă liber ce fel de minoritate doresc să fie: etnică (situaţie în care singurele două limbi posibile în viaţa publică sunt găgăuza şi româna, ca limbă oficială) sau lingvistică (situaţie în care trebuie să renunţe la autonomie, căci dreptul la autonomie politică nu este prevăzut pentru minorităţile lingvistice).

Sunt numeroase şi exemplele inverse, în care, pe baza numărului de rusofoni – adică de vorbitori de rusă ca limbă de comunicare – s-au obţinut drepturi aferente minorităţilor naţionale, cum ar fi reprezentarea în audiovizual sau în justiţie şi administraţie.

S-a ajuns astfel ca marea majoritate a populaţiei să nu mai fie reprezentată, uneori, decât cel mult la paritate cu o/ nişte minoritate/ tăţi agresive, care şantajează establishment-ul basarabean în temeiul unor drepturi inventate, pe care dreptul internaţional nu le prevede.

Confuzia trebuie risipită, dacă se doreşte ca Republica Moldova să devină un stat funcţional.