REPORTAJ 22 de zile în „Republica Populară Doneţk”
0
Jurnalistul Vladimir Maksakov s-a înrolat în rândul insurgenţilor din Doneţk, a stat în puşcăria militară din regiune şi a lucrat corespondent de război la biroul de informare al aşa-zisei Republici Populare Doneţk (RPD).
Jurnalistul Vladimir Maksakov s-a înrolat în rândul insurgenţilor din Doneţk, a stat în puşcăria militară din regiune şi a lucrat corespondent de război la biroul de informare al aşa-zisei Republici Populare Doneţk (RPD).
La sfârşitul lunii august, Vladimir Maksakov a plecat din proprie dorinţă în Doneţk, apoi s-a întors la Moscova. După ce a stat în puşcăria militară, acesta a fost numit jurnalist de război la biroul de informare al RPD. Mai jos citiţi o secvenţă din reportajul său - „22 de zile în RPD” - publicat în revista electronică colta.ru.
În „Groapă”, fosta închisoare militară a SBU (Serviciul de Securitate al Ucrainei), am fost adus în seara celei de-a doua zi după sosirea în Doneţk. Aici se întocmeşte un raport privind arestul meu. Mi se iau lucrurile personale. Pe geantă se lipeşte o hârtie cu numele meu. Îmi închid telefonul şi îl pun într-o folie împreună cu banii care sunt număraţi cu grijă; aceasta este sigilată cu lipici în faţa mea. În drum spre celulă observ că de piciorul unei mese, ce stă înaintea unui ascensor, este legată o frânghie cu laţ. În discuţiile cu poliţiştii de gardă, aceştia mă corectează: „RPD, şi nu regiunea Doneţk”.
„Infractorii” din celulă
Celula în care sunt adus reprezintă un dreptunghi de trei metri pe un metru jumătate, fără geamuri. Aici e imposibil să te ridici în picioare sau să stai întins - poţi doar, cu un confort relativ, să stai aşezat. Zece deţinuţi stau aşezaţi de-a lungul camerei cu picioarele îndoite sub corp sau întinse până la peretele opus. În caz contrar, pur şi simplu nu am încăpea.
Deţinuţii din celula mea sunt Mihail, fost miner, care a înjurat aflându-se de gardă la punctul de control şi a obţinut pentru asta o săptămână de stat la răcoare; Vania - un alt miner, care slujea într-o unitate specială, formată complet din mineri. Cunoştea prea bine datoria de gardian şi a ucis, în timp ce se afla de pază, un camarad, iar pe altul l-a rănit pentru că aceştia nu au răspuns la cererea parolei de trecere. Pentru aceasta, Vania a fost bătut cu cruzime şi a fost împuşcat în picior, a stat o lună într-o carceră fără lumină în Kuibîşevo, iar acum a fost transferat în „Groapă”. Un alt bărbat se certa foarte gălăgios cu soţia sa, fapt care a atras atenţia vecinilor, care au considerat că e de datoria lor să facă un denunţ în „instanţele cuvenite” (chiar şi acesta e un motiv). Un alt locuitor al Doneţkului a fotografiat din imprudenţă, la cererea unei domnişoare cunoscute, casa acesteia ce a fost supusă focului de artilerie, pentru a-i transmite pozele. Pe acesta l-au reţinut vecinii vigilenţi şi au chemat patrula RPD. El mai făcea parte dintr-un grup pro-ucrainean din reţeaua de socializare „Vkontakte”. Pentru asta, probabil, a şi fost bătut cu cruzime. Despre ceilalţi vă povestesc mai târziu.
Vesta „beretelor maro”
Sunt chemat la interogatoriu. Sunt învinuit de faptul că nu am declarat, la sosire, despre experienţa mea jurnalistică. Le spun că am menţionat că sunt jurnalist de mai multe ori şi că de formaţie sunt istoric. Sunt interogat cu fervoare de trei indivizi. În Rostov, într-un magazin am cumpărat ultima vestă militară în dungi albe şi marmorate. De mine se apropie un bărbat jucându-se cu un cuţit de luptă şi mă întreabă dacă cunosc ce vestă am îndrăznit să îmbrac. Îi spun că nu ştiu. El îmi povesteşte despre „beretele maro”. Cuţitul străluceşte în lumina electrică şi eu îmi dau seama că pe bărabatul din faţa mea nu-l costă nimic să-mi taie gâtul. Mă instruieşte că pe viitor va trebui să fiu mai precaut. Ajung în celulă şi îi mulţumesc, în sinea mea, lui Dumnezeu că nu am fost bătut. Deocamdată. Aici nu se bate pentru a obţine mărturii sau autodenunţări sincere, dar din plăcere.
Harta detaliată
A doua zi suntem scoşi la toaletă. E seară. Lângă lift, sub masă, e sânge. Urmele de sânge se strecoară spre scări. Pe hol, deţinuţii sunt torturaţi foarte rar şi doar cei care s-au remarcat în mod special. Se pare că unul dintre anchetatori a considerat necesar să continue interogatoriul.
Încă un tip este condus după mine. A plecat la Doneţk după lucrurile personale din Andeevka, unde e relativ linişte, dar a fost reţinut la punctul de control - militarii au considerat că harta din maşina lui e prea detaliată. L-au bătut crunt. Maşina i-a fost „confiscată”.
„Să nu o atingeţi o vreme”
A doua zi seara (unul dintre colegii de celulă a uitat să scoată de pe mână ceasul şi puteam şti cât e ora, altfel ar fi fost mult mai greu) în celulă este adusă o femeie. Gardianul ne spune: „Să nu o atingeţi o vreme”. Numele ei este Ana, ea se lipeşte de uşă, respiră foarte greu, e foarte puţin oxigen. Face isterică, alunecă încet pe podea. Minerul Vania îi vorbeşte ferm, dar fără să ridice vocea. Ana îşi revine încet. Nimeni nu îi va face rău aici. Ana a săvârşit o infracţiune foarte gravă, conform stării de război: a fost reţinută la ieşirea din Doneţk la un punct de control ucrainean, pentru că a făcut însemne pe o hartă a Doneţkului şi a scris numărul ei de telefon pe acea hartă. După ce ucranenii s-au retras, harta a fost găsită de insurgenţi, care au sunat la acel număr şi au rugat-o pe Ana să-i ajute la distribuirea ajutorului umanitar pentru copii. Ana a fost de acord. A fost capturată, bătută şi violată chiar cu ţeava de la automat, în ciuda faptului că era în perioada de menstruaţie. Apoi a fost adusă în „Groapă”. A fost ameninţată cu împuşcarea. (Mă gândesc oare ce rost au Forţele Armate Ucrainene, dacă nu pot găsi ţintele de sine stătător?) Aici, în celulă, Ana tresare la fiecare zgomot puternic, la auzul paşilor în coridor, la zăngănitul zăvorului de la uşă.
Preotul n-a venit
În fiecare zi, de-a lungul coridorului pe care sunt amplasate celulele se plimbă o asistentă medicală. Aceasta nu intră în celule, chiar dacă e însoţită de un gardian cu automat. Se opreşte lângă uşă şi întreabă cu o voce indiferentă dacă există plângeri şi oferă un medicament miraculos pentru toate bolile - citramon. Dacă cineva a fost bătut, ca Vania al nostru, i se oferă verde de briliant, peroxid de hidrogen şi vată. De 24 de ore nu mai avem lumină în celulă, de aceea asistenta medicală refuză să examineze rănile de la gloanţe. Nici preotul ortodox nu ne-a vizitat, pe el l-am întâlnit la ieşirea din toaletă. L-am rugat să ne viziteze, iar ca răspuns ne-a zis indiferent: „Se va vedea”. Probabil a fost prea ocupat. Duminică a fost una dintre cele mai importante sărbători în Doneţk - Ziua minerului. Seara am văzut lângă acelaşi lift doi bărbaţi - unul e bătut crunt, iar altul are ambele picioare împuşcate şi stă întins pe o targă. Am crezut că sunt militari ucraineni capturaţi. Nu, erau doi mineri, care au continuat să sărbătorească şi în timpul stării de asediu.
„Iscoadele inamice”
Peste o zi ni se repară lumina în celulă. Înainte de asta toţi colegii de celulă s-au dus la munci, iar eu am rămas singur cu minerul Mihail. Stăm întinşi, tăcem. A venit un gardian cu electricianul. Eu sunt scos din celulă, iar Mihail rămâne să ajute: să ţină scara, să transmită cablurile şi becurile. Se apropie un insurgent cu nasul rupt şi cu faţa umflată de lovituri. Acesta vorbeşte cu gardianul, adăugând, după fiecare cuvânt, în loc de înjurătură, „întocmai”. Explică de ce a fost bătut. El plimba o fată cu maşina şi a văzut că nişte oameni făceau ceva la tabloul de distribuţie lângă o scară de bloc. A crezut că sunt nişte iscoade inamice şi a deschis focul asupra lor. Apoi s-a aflat că aceştia erau angajaţii unei companii de internet, dar s-a dovedit a fi prea târziu.
Doi adolescenţi uitaţi
Peste o zi sau două, Ana este adusă iarăşi în celula noastră. Avem deja lumină şi îmi dau seama în ce stare se află ea. Pantalonii deschişi la culoare sunt murdari de pete de sânge. Ana comunică prin ferăstruica de la uşă, prin care ni se transmite mâncarea, cu Vitea, bărbatul care ne aduce lăturile. Este unul dintre puţinii oameni ce stă în „celula mare” (acolo stau 30 de deţinuţi) şi care a avut un comportament bun faţă de ea. Se află în „Groapă” de cinci zile. Este unul dintre foştii ofiţeri de miliţie, iar cineva din conducerea actuală a decis să regleze conturile cu el. Ana este adusă în camera noastră în mod deliberat, ştiind că ea acuză probleme de respiraţie, iar noi suntem zece deţinuţi într-o celulă mică şi neventilată. Ana ne spune că în celula alăturată s-au aflat doi adolescenţi, de 16 şi 17 ani, de care toţi pur şi simplu au uitat. Au fost eliberaţi totuşi.
În cabina de gardă, paza joacă Counter-Strike
Într-o zi, am fost scos la muncă. Am fost pus să curăţ podeaua. Mătur şi spăl pardoseala. În unul dintre cabinete, pe o noptieră, sub o masă, se află un pistol. M-a străfulgerat un gând: „N-ar fi mai bine oare să mă împuşc?” În RPD funcţioneză interdicţia la alcool, însă cineva e mai presus decât altcineva şi în coşul de gunoi văd o sticlă de coniac şi prezervative folosite.
Din greşeală, pun găleata cu apă murdară lângă uşa unui şef. Acela iese şi răstoarnă găleata. Am crezut că mă vor bate ori îmi vor mai lipi încă zece zile, cum a şi sugerat unul dintre gardieni. Însă, şeful glumeşte, zice că el e vinovatul şi că trebuia să fie atent pe unde calcă. Şefii sunt de tot soiul, unii dintre ei sunt nişte caucazieni foarte inteligenţi, care nu înjură şi sunt în felul lor prietenoşi. După muncă ne oferă cafea sau ceai. Eu, profitând de moment, am rugat să ne aducă în celulă apă clocotită. Este de acord. În cabina de gardă paza joacă Counter-Strike.
O închisoare e loc de odihnă
Când mă întorc în celulă, ni se închide ferăstruica pentru mâncare, înţelegem de ce. Un bărbat din celula alăturată a declarat greva foamei şi acum este bătut. E bătut fără milă. Bărbatul strigă. Eu spun o rugăciune. A doua zi va fi întors în „Groapă” din spital, pe o targă, având multiple fracturi. Iar eu văd un om care este torţionar profesionist. Este înalt şi voinic, poartă ochelari de soare, chipiu şi căşti în urechi.
Avem un nou venit - un fost sectorist, a demisionat de la fosta slujbă, mergea să se reînregistreze, chiar s-a şi înţeles preventiv privind noua slujbă în cadrul „ministerului de interne” din RPD. A fost reţinut la un punct de control, i s-a „confiscat” automobilul, nu a fost bătut, dar au reuşit să-i „piardă” actele. Zice că nici nu putea să-şi imagineze ce se întâmplă în „Groapă”. O simplă închisoare, în comparaţie cu „Groapa”, e staţiune de odihnă.
Primul colet
În celula noastră e adus şi un rapper, un deţinut suspectat de jafuri. Acesta va reuşi să stabilească contacte cu şefii şi va fi transferat la curăţarea saloanelor din spital, în fiecare zi. În „Groapă” orice muncă este apreciată, doar să nu stai zile întregi în celulă. Ultimul deţinut adus la noi este un colaborator al serviciului expertizei de stat. Acesta a fost chemat la interogatoriu şi peste două ore a fost eliberat. A doua zi el a venit personal şi ne-a adus un colet. Demult nu am trăit aşa o bucurie sinceră. Coletele sunt vitale aici, pentru că, pe neprins de veste, ne închid apa, iar mâncarea lasă mult de dorit. Dar e bine că suntem hrăniţi.
Cu timpul, celula devine tot mai înăbuşitoare. Noi fluturăm cu bucăţi de carton ca să ne facem ceva aer. Cu un etaj mai sus sunt ţinuţi prizonieri ucraineni. Se zvoneşte că sunt 170 de militari ucraineni. Ei dorm pe paturi, dar nu ca noi. Sunt hrăniţi mai bine şi sunt conduşi mai des la toaletă. Cu timpul, şi pe noi au început să ne ducă de trei ori pe zi la toaletă. În „Groapă” am stat şase zile. A fost cea mai groaznică perioadă din viaţa mea […]
Se încarcă comentariile...
