Alexandra Yuster, reprezentanta UNICEF în Republica Moldova: „Fiecare copil are dreptul să fie fericit“

Alexandra Yuster, reprezentanta UNICEF în Republica Moldova, şi-a încheiat misiunea în ţara noastră. Înainte de a reveni la sediul central al organizaţiei, în New York, ea a vorbit pentru „Adevărul“ despre problemele copiilor moldoveni.

„Adevărul“: Ce aţi reuşit să faceţi în aproape cinci ani de când sunteţi în fruntea UNICEF Moldova?

Alexandra Yuster: În perioada misiunii mele, UNICEF s-a implicat în mai multe acţiuni. În unele domenii am reuşit să obţinem rezultate remarcabile. De exemplu, în reforma sistemului rezidenţial de îngrijire a copilului. Moldova a moştenit un sistem în care, atunci când o familie se confrunta cu dificultăţi, statul îi oferea ajutor plasând copiii în instituţii şi asta era considerată o modalitate eficientă. Însă copiii se simt cel mai bine alături de părinţi, de aceea în astfel de cazuri statul trebuie să susţină familiile. Când am venit în Moldova, erau 12.000 de copii în internate, iar Guvernul era deja angajat să implementeze politica de transformare a acestor instituţii. Astăzi mai puţin de 5.000 de copii sunt îngrijiţi în instituţii rezidenţiale. Este important că ceilalţi copii cresc în familii, beneficiind de servicii sociale. La fel de important este ca societatea să înţeleagă că schimbările nu trebuie să vină doar din partea guvernării, dar şi din partea oamenilor, care trebuie să se întrebe ce pot face pentru aceşti copii.

Cu siguranţă aţi fost în multe familii adoptive sau care s-au dumerit şi şi-au luat copiii acasă din internate. Cum se schimbă cei mici, ce reacţii au?

Am asistat la mai multe cazuri, în majoritatea lor era vorba de reintegrarea copiilor în familie. Părinţii, dar mai ales copiii sunt foarte fericiţi să fie din nou împreună. Care copil n-are nevoie de mamă sau tată? Recent, împreună cu Valentina Buliga, ministrul Protecţiei Sociale şi Familiei, am fost în vizită la un copil care creşte într-o familie adoptivă. Micuţul era atât de fericit! Mama lui biologică era bolnavă, iar cea adoptivă îl ducea la ea la spital. Se înţelegea foarte bine cu ambele. Înţelegea că are două mame, un lucru bun pentru el, deoarece primea dragoste şi atenţie dublă.

Cunoaşteţi şi cazuri mai puţin fericite, probabil...

Am fost şi la Centrul de reabilitare din Corneşti, unde se află 79 de copii ai căror părinţi sunt bolnavi de tuberculoză. Aceşti micuţi primesc tratament preventiv pentru că vin dintr-un focar de tuberculoză, dar asta nu înseamnă că ei sunt bolnavi. Acest loc este pentru toţi copiii ai căror părinţi au tuberculoză, dar şi pentru cei care nu pot fi îngrijiţi adecvat acasă. Aş vrea ca familiile să fie susţinute ca să le poată oferi micuţilor îngrijirea de care au nevoie, dar nu să-i plaseze în instituţii. La Corneşti am văzut copii care aveau mai puţin de trei ani, deşi aşa ceva nu se permite. Nu sunt trataţi rău, dar nici nu primesc atenţia necesară.

Care ar fi soluţia pentru aceşti copii?

Am intrat într-o odaie în care erau 15 copii între 1-6 ani. Pe masa la care se aflau era un munte de jucării, dar cei mici şedeau cu mâinile pe genunchi şi nu se jucau cu ele. Aceşti micuţi, practic, nu mai au o viaţă de copil. Ştiu că Ministerul Educaţiei a lucrat cu această instituţie la capitolul educaţiei pe care o primesc cei mai mari, dar, cu siguranţă, nu există niciun suport pentru cei mici. Aceşti copii nu sunt contagioşi şi nu ar trebui să fie separaţi de comunitate – ei ar putea locui la bunici, rude, prieteni sau în orice altă familie dispusă să-i primească pe perioada de tratament a părinţilor. Din păcate, acest lucru nu este înţeles de comunitate. Oamenii din sat nu au acceptat ca aceşti copii să meargă la şcoala comunitară.

Cum vedeţi copiii moldoveni în 2013? Au aceleaşi griji, probleme, nevoi pe care le-aţi observat acum cinci ani?

Copilul moldovean trăieşte între două lumi. Prima este cea cu foarte multe elemente din vremurile vechi în care copiii sunt învăţaţi să aibă grijă de pământ, să aprecieze munca şi lucrul în echipă, trăind în condiţii sanitare precare, cu apă adusă de la fântână şi toalete în curte. Aceşti copii au o viaţă destul de grea, pentru că trăiesc în sărăcie. În acelaşi timp, micuţii trăiesc într-o lume modernă cu conexiune la internet, comunicare pe skype. Aşadar, aveţi, în acelaşi timp, căruţe şi skype. Sărăcia este o problemă gravă pentru că există multe familii care abia-şi permit să-şi asigure mâncarea zilnică. Unul dintre lucrurile ce mă îngrijorează este inegalitatea socială. În timp ce o parte din societate se îmbogăţeşte, alta este lăsată în urmă. E o problemă ce trebuie soluţionată într-o societate europeană modernă.

Cum îi putem ajuta pe cei 20% de copii care trăiesc în sărăcie, mai ales că 80% dintre ei sunt din mediul rural?

Este important că sistemul de protecţie socială este în proces de reformare. Trebuie să ne asigurăm că el funcţionează în aşa fel încât micuţii să fie afectaţi cât mai puţin de efectele sărăciei. Copiii trebuie să poată merge la şcoală, să beneficieze de îngrijire medicală corespunzătoare, iar părinţii lor să aibă locuri de muncă şi să înţeleagă cât de importantă este educaţia pentru fiii şi fiicele lor. Din păcate, mulţi copii sunt nevoiţi să muncească de rând cu maturii chiar şi de la şapte ani. Într-adevăr, este o problemă mare. Unii copii ajung să lucreze pe câmp vara sau să aibă grijă de fraţii mai mici, mai ales în familiile sărace. Este bine ca unii copii să-şi ajute părinţii pe lângă casă, la treburi simple, aşa devin mai responsabili. Dar aceste activităţi nu ar trebui să îngrădească dreptul la educaţie sau la joacă şi este absolut inacceptabil să fie puşi la munci grele.

Şi cum schimbăm mentalitatea acestor părinţi?

Prietenii, vecinii, profesorii din localitate, asistenţii sociali, ONG-urile, dar şi biserica trebuie să lanseze discuţii despre viaţa de familie şi beneficiile copilăriei. Cred că majoritatea părinţilor ştiu cât de importantă este educaţia pentru a avea un viitor mai bun. Educaţia nu constă doar în permisiunea de a merge la şcoală, ci şi în faptul că micuţii trebuie să aibă timp suficient pentru temele de acasă, interacţiunea cu alţi copii, dar şi pentru joacă, toate împreună dezvoltă capacităţile copilului. Familiile trebuie să găsească un echilibru între toate aceste activităţi.

Există probleme şi mai grave. Mulţi copii „învaţă“ de mici, din familie, ce înseamnă violenţa. Cum îi apărăm, în condiţiile în care nu avem măcar asistenţi sociali suficienţi care să viziteze familiile vulnerabile?

Cred că fiecare copil este vulnerabil, pentru că violenţa nu este specifică doar familiilor sărace. Din păcate, în Republica Moldova, acest fenomen este acceptat de societate. Potrivit unui studiu pe care l-a efectuat UNICEF, mai mult de jumătate din copii au fost loviţi de părinţi măcar o dată până la vârsta de şapte ani. Am fost şocată să aflu că există o zicală precum că „bătaia este ruptă din rai“. Nu este! Cred că sunt multe alte tradiţii şi zicale bune ce trebuie promovate. Am auzit părinţi care spun că nu vor să-ţi lovească micuţii, dar nu ştiu ce altceva să facă. Este responsabilitatea tuturor ca lucrurile să se schimbe. Copiii pot fi pedepsiţi altfel, încât ei să înveţe din greşelile pe care le fac, dar nu prin violenţă. Bătaia îi face pe copii tăcuţi, mai puţin activi şi îi învaţă că problemele se rezolvă prin violenţă.

Prin ce se explică violenţa părinţilor? De ce nu funcţionează legile care protejează copiii?

Cred că se întâmplă şi din cauza frustrărilor pe care le au unii părinţi atunci când nu ştiu ce să facă. Republica Moldova are cele mai bune legi împotriva violenţei copiilor, dar ele nu ajută dacă nu sunt aplicate. Nu mă refer la faptul că poliţia trebuie să aresteze neapărat părinţii care îşi plesnesc copiii. Mai degrabă, mi-aş dori ca atunci când un poliţist vede un părinte care îşi loveşte copilul să se apropie de el şi să discute. Este important ca oamenii să acţioneze atunci când văd cazuri de violenţă. Este important ca vecinii să semnaleze astfel de situaţii. Să nu spună că nu este treaba lor, ci să anunţe asistentul social, poliţia. Este important să schimbaţi mentalitatea oamenilor astfel încât moldovenii să înţeleagă drepturile copiilor.

Cum reuşeşte Moldova să asigure drepturile copiilor cu dizabilităţi? Ce am putea face pentru a îmbunătăţi situaţia la acest capitol?

Fiecare dintre noi este diferit într-un anume fel. Oamenii cu dizabilităţi sunt oameni care au potenţial ce necesită să fie maximizat. Fiecare copil trebuie să meargă la şcoală, să înveţe, să se joace cu alţi copii şi să fie fericit. Trebuie să lucrăm cu educatorii, să fie mai multe instruiri, să-i facem să se simtă confortabil când au în grupe copii cu dizabilităţi cognitive. Atunci când au copii în scaune cu rotile, profesorii nu trebuie să facă nimic, doar să se asigure că aceştia nu sunt ofensaţi de alţi micuţi. Este important să ştim să valorificăm diversitatea. Uneori nici nu ne dăm seama cât de multe avem de învăţat de la ceilalţi. Cred că oamenii pot rezolva singuri problemele din localitate. De exemplu, dacă există un copil în scaun cu rotile, ca să-i fie mai uşor, clasa în care învaţă ar putea fi mutată la parter. Nu mai vorbesc de rampele de acces cu care ar trebui să fie dotate şcolile. Este simplu de făcut, trebuie doar de dorinţă.

Cum vedeţi viitorul copiilor moldoveni?

Aceasta depinde de fiecare mamă şi tată, de fiecare adult din Moldova. Copiii trebuie să aibă acces la educaţie, să nu fie discriminaţi, să nu ştie ce înseamnă violenţa. În plus, cred că maturii trebuie să asculte şi să audă ce spun copiii. Aceasta ar contribui la dezvoltarea ţării, pentru că cei mici au idei bune.

Ce veţi face în contiuare şi cine vă va înlocui?

Voi continua să lucrez la UNICEF. Plec la sediul central al organizaţiei, la  New York, unde voi conduce Departamentul Politici Sociale. Am învăţat multe în Moldova. În locul meu va veni Nune Mangasaryan, care este din Armenia, dar la fel, a lucrat la UNICEF şi are o experienţă vastă în domeniu.

Bătaia îi face pe copii tăcuţi, mai puţin activi şi îi învaţă că problemele se rezolvă prin violenţă.  Alexandra Yuster, reprezentanta UNICEF în Moldova

„Aveţi grijă cu cine vă lăsaţi copiii acasă“

Republica Moldova are mulţi cetăţeni plecaţi peste hotare. Cum îi afectează fenomenul migraţiei pe copiii noştri?

Statisticile oficiale arată că 20% dintre copiii din Moldova au unul sau ambii părinţi plecaţi peste hotare. În realitate, procentul este mult mai mare, pentru că atunci când mergi la şcoală şi îi întrebi pe elevi cine are măcar un părinte plecat, majoritatea ridică mâinile. Îmi dau seama cât de greu este să-ţi laşi copilul, dar ştiu că majoritatea o fac de nevoie, pentru a-şi câştiga existenţa. Sper că dezvoltarea ţării le va oferi oportunităţi pentru a nu lua astfel de decizii. Pentru cei care deja se află peste hotare este important să ţină legătura cu copiii lor, cu oamenii care au grijă de ei. Aş avea un mesaj pentru părinţii plecaţi: aveţi grijă cu cine vă lăsaţi copiii şi anunţaţi autorităţile locale – primarul, asistentul social – despre asta. 

Care este situaţia copiilor din regiunea transnistreană?

Acum lucrăm cu autorităţile de la Tiraspol asupra unui studiu ce ne va oferi mai multe informaţii referitoare la problemele cu care se confruntă copiii de pe malul stâng al Nistrului. Cred că sunt aceleaşi, este diferită doar gravitatea lor. Una din problemele importante este justiţia juvenilă, copiii pot fi ajutaţi să pornească pe un drum bun. O altă problemă în regiune este numărul mare al copiilor instituţionalizaţi. Pe asta ne concentrăm eforturile. 

Ce părere aveţi despre adopţiile naţionale şi cele internaţionale? Multe familii care ar vrea să ia un copil se plâng că e multă birocraţie...

Procesul trebuie să aibă în vizor interesul superior al copiilor, astfel încât să le găsească o familie potrivită, şi nu interesul părinţilor. Oamenii adoptă orfani, însă  procentul acestora este foarte mic. Este important ca în perioada în care copilul se află abandonat în internat să se determine dacă are sau nu o familie sau rude care-l caută. Iar odată declarat eligibil pentru adopţie, eforturile să fie concentrate asupra familiei care vrea să-l adopte. Republica Moldova a facilitat procesul de adopţie a copiilor cu dizabilităţi de către străini, pentru că aceştia nu sunt solicitaţi în ţară, unde toţi vor copii sănătoşi. Ar fi foarte bine dacă mai mulţi moldoveni ar adopta şi micuţi cu nevoi speciale. 

A lucrat în Africa

Alexandra Yuster ocupă această funcţie din octombrie 2008. Anterior, a lucrat la sediul UNICEF din New York, în calitate de consilier principal în probleme ce ţin de îngrijirea copiilor afectaţi de SIDA, a celor cu dizabilităţi şi aflaţi în detenţie. A mai lucrat în Africa, oferind asistenţă guvernelor din Zimbabwe şi Mozambic în ceea ce priveşte ajutorarea copiilor cu HIV/SIDA şi a familiilor sărace.