Bătălia de la Vaslui, dincolo de miturile naţionaliste. Cine au fost, cu adevărat, soldaţii din armata lui Ştefan cel Mare

Bătălia de la Vaslui, dincolo de miturile naţionaliste. Cine au fost, cu adevărat, soldaţii din armata lui Ştefan cel Mare

Bătălia de la Podul Înalt FOTO ziarulceahlaul.ro

Bătălia de la Vaslui a fost una dintre cele mai importante victorii ale oştilor medievale româneşti contra otomanilor. Biruinţa lui Ştefan cel Mare a avut ecouri internaţionale şi a fost rezultatul unei organizări militare ingenioase, dar şi a unei armate călite deja în numeroase conflicte.

Ştiri pe aceeaşi temă

Acum 543 de ani pe locul numit Podul Înalt în judeţul Vaslui, de astăzi, a avut loc una dintre cele mai importante bătălii ale istoriei medievale româneşti. Cunoscută generic drept ”Bătălia de la Vaslui” sau ”Bătălia de Podul Înalt”, această luptă dată între moldovenii renumitului voievod Ştefan cel Mare şi oştile otomane conduse de paşa Soliman Hadâmbul a fost înconjurată de o aură de legendă şi automat încărcată de mistificări mai ales în perioada exacerbării naţionalismului. 

Mai ales în perioada comunistă a fost popularizată ideea că o armată foarte mică de moldoveni, majoritatea ţărani luaţi de la coarnele plugului dar ”animaţi de spiritul de sacrificiu şi patriotism” au reuşit să dovedească o forţă uriaşă otomană. În realitate Ştefan cel Mare dispunea de o armată bine organizată şi călită în lupte, inclusiv cu războinici profesionişti şi în mare parte călare. Magnitudinea dezastrului suferit de armata otomană dar şi secretele victoriei lui Ştefan cel Mare pot fi surprinse mai ales în cronicile străine care au consemnat bătălia într-un mod pe alocuri diferit de cel cunoscut publicului larg.
 
Lupta pentru supremaţie la sud de Carpaţi
 
Conflictul dintre Moldova lui Ştefan cel Mare şi Imperiul Otoman a izbucnit după intervenţia voievodului moldovean în Ţara Românească şi înercarea de a scoate de sub sfera de influenţă otomană, principatul vecin. ”Cel dintâi lucru care se impunea era scoaterea Munteniei din sfera de influenţă turcească, asigurarea, printr-un domn devotat lui Ştefan, că armata acestei ţări nu se mai aliază armatei sultanului. Aşadar, îndepărtarea din scaun a lui Radu cel Frumos, sluga prea plecată a turcilor. Este cea ce va urmări Ştefan timp de patru ani de zile, din 1470 până în 1474”, preciza Constantin C. Giurescu în ”Istoria Românilor”. Se vorbeşte inclusiv de tendinţele expansioniste ale lui Ştefan cel Mare care dorea să-şi extindă dominaţia şi la sud de Carpaţi şi inevitabil s-a ciocnit cu interesele otomane în Ţara Românească. 

La toate acestea s-a adăugat şi sistarea plăţii tributului Moldovei către Înalta Poartă. Mai precis Ştefan trebuia să plătească anual 2000 de ducaţi Porţi Otomane, conform înţelegerii încheiate între marele imperiu al osmalâilor şi Petru Aron, unchiul voievodului Ştefan cel Mare. În 1473 Ştefan cel Mare, refuză plata tributului. Propriu-zis cauzele izbucnirii războiului între moldoveni şi otomani este de fapt lupta pentru controlul Ţării Româneşti. Italianul Bartolomeo Scala, secretarul republicii florentine spunea că sultanul era decis încă din 1474 să invadeze Moldova. Totodată conform Gentis Silesiae Annales, o cronică germană, Mahomed al II lea ar fi dorit transformarea Moldovei într-o zonă din care să atace Ungaria şi Polonia. 

Acelaşi document arată că Mahomed al II lea îi dă un ultimatum lui Ştefan în 1474 să renunţe la cetatea Chilia, să dea tributul restant şi mai ales să înceteze intervenţiile în Ţara Românească. Ştefan cel Mare refuză orice compromis. Mai mult decât atât continuă intervenţiile în Ţara Românească. În aceste condiţii sultanul renunţă la orice mediere şi pregăteşte invazia Moldovei. Sunt şi specialişti care spun că Ştefan cel Mare nu a fost o victimă, ci o forţă combatantă care dorea să lupte pentru includerea Ţării Româneşti în sfera sa de influenţă.
 
Câţi turci şi câţi moldoveni au fost la Vaslui
 
În general s-a popularizat ideea, mai ales în perioada comunistă că armata otomană era uriaşă, ”câtă frunză, câtă iarbă”. Ea conform aceleaşi percepţii a fost înfruntată de o mică oaste formată din ţărani aduşi de la coarnele plugului. Cronicile şi documentele vremii arată o realitate puţin diferită. Armata otomană trimisă să atace Moldova, nu era decât o parte a forţelor militare de care dispunea Imperiul Otoman. Este vorba în special de trupe din Rumelia şi Anatolia. Numărul otomanilor variază de la o cronică la alta. De exemplu cronica moldo-polonă a fixat numărul combatanţilor otomani la 100.000. Alte surse italiene şi germane spun că numărul otomanilor veniţi în Moldova varia între 60.000 şi 120.000. S-a impus ultima variantă atestată de Gentis Silesiæ Annales, fiind cifra care a convenit cel mai mult, în special istoriografiei româneşti. 

Pe lângă otomanii din Rumelia şi Anatolia participau la invazie şi 17.000 de munteni trimişi de Laiotă Basarab, vasalul turcilor dar şi 20.000 de bulgari.  De cealaltă parte se aflau trupele moldoveneşti. În general, dacă pentru forţele otomane s-a optat pentru numărul cel mai mare, în cazul combatanţilor moldoveni a fost ales numărul cel mai mic. Mai precis este preferată cifra avansată de cronicarul polonez Jan Dlugosz care spunea că armata otomană a fost înfruntată de 40.000 de moldoveni la care se adăugau şi 5000 de secui, 1800 de unguri şi 2000 de cavaleri polonezi. În acelaşi timp ambasdorul şi medicul veneţian Matteo Muriano venit în Moldova la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare, spunea că armata voievodatului număra în jur de 60.000 de oameni.
 
Ieniceri vs Viteji
 
O altă percepţie apărută mai ales în perioada comunistă este legată de calitatea şi componenţa oştirii moldovene care i-a înfruntat pe turci la Vaslui. Mai precis, multă vreme s-a propagat ideea că Ştefan cel Mare a plecat la luptă contra turcilor cu o oaste formată mai ales din pălmaşi pedeştrii luaţi direct de la coarnele plugului şi care au lupta cu ienicerii doar în cămaşă şi cu cuşmele pe cap. Documentele vremii prezintă şi în acest caz o realitate diferită. Armata lui Ştefan cel Mare era formată din războinici căliţi în numeroase lupte, mai ales în desele campanii din Ţara Românească, în luptele cu tătarii, ungurii şi transilvănenii. Dar şi cu trupele trimise ocazional de turci pentru a înscăuna voievozi munteni în locul celor puşi de Ştefan cel Mare. Jan Dluglosz în ”Historia Polonica” scria că Ştefan cel Mare avea peste 12.000 de ostaşi profesionişti. La toţi aceştia se adaugă răzeştoii, adică ţăranii liberi, care se înarmau pe cheltuială proprie şi veneau la război pentru a forma ”oastea cea mare”. La toţi aceştia se adăugau steagurile boiereşti şi ale pârcălabilor. Pălmaşii la care fac referire inclusiv filmele istorice din ”Epoca de Aur„, nici măcar nu erau recrutaţi. 

Doar ţăranii liberi, posesori de pământ răspundeau în baza obligaţiilor feudale chemării la oaste. La fel şi feudalii moldoveni. Totodată documentele medievale arată că armata moldovenească era formată mai ales din trupe de cavalerie şi nu din infanterişti, cum s-a încetăţenit în mentalul colectiv.  ”Acest domn preavestit poate să ridice 60.000 de oameni de ispravă, adică 40.000 de călăreţi şi 20.000 de pedeştri.(....) Păşuni sunt foarte bune. În această ţară s-ar putea ţine peste 100.000 de cai”, scria dogelui Veneţiei, în raportul său, Matteo Muriano. Răzeşii formau în special cavaleria uşoară dar şi infanterie greu înarmată. În special răzeşii infanterişti erau o forţă de temut înarmaţi cu securi şi ghioage ghintuite. Despre forţa lor războinică vorbeşte acelaşi medic-spion veneţian ajuns la curtea lui Ştefan cel Mare. ” Supuşii sunt toţi bărbaţi viteji, ageri şi nu făcuţi să stea pe perne, ci la război pe câmpul de luptă”. 

Totodată alte documente medievale arată că Moldova putea ridica cel puţin 10.000 de călăreţi bine înzăuţai şi înarmaţi. ”Despre faptul că ostaşii moldoveni purtau cămăşi de zale mărturiseşte şi atitudinea de încredere manifestată de regele Ungariei Sigismund, care era sigur că domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, îi va ajuta «cu toţi cavalerii lui 10 mii», oaste de curteni şi steaguri (cete boiereşti), majoritatea înveşmântaţi în zale”, precizează în articolul său, ”Tipuri de armuri ale oştenilor moldoveni din sec XV”, istoricul militar locotenent-colonel Iurie Lişman. Cavaleria uşoară moldovenească formată din răzeşi era la rândul ei o forţă de temut care hărţuia neîncetat inamicul. ”Afară de curteni, mai toţi ceilalţi sunt ţărani cu şele neacoperite şi cu scări de stejar, dar voinici in atacul cu suliţa. Hrană poartă pe oblâncul şelei, brânză de burduf şi pâine albă(...)Aveau un fel de suliţă cu două vârfuri, unul drept şi ascuţit ca un stilet, celălalt strâmb şi încârligat. Trecând repede pe lângă duşmani, cu vârful cel drept străpungeau, iar cu cel strâmb trăgau de pe cal şi astfel făceau mari pagube”, scria cronicarul polonez Martin Bielski. 

La toţi aceştia se adaugă misterioşii ”viteji”. Mai precis trupe de elită ale armatei moldovene, care în cronici apar mereu în preajma domnului sau sunt cinstiţi mereu la ospeţe şi recompensaţi pentru faptele lor de arme deosebite. În general se bănuieşte că este vorba despre călăreţi de elită, războinici bine echipaţi cu zale, coifuri şi chiar cuirase din rândul micii boierimii sau a fiilor fără drept de moştenire ale marilor boieri. Erau trupele care puteau face diferenţa într-o luptă fiind capabili să provoace pagube uriaşe inamicului atât în lupta călare dar şi pedestru. ”Vitejii, aidoma cavalerilor occidentali, îşi regăsesc raţiunea existenţei lor în războaiele purtate de suveran; nu întâmplător, prezenţa lor în cronică se face simţită în preajma evenimentelor aflate în legătură cu fapte de arme. Dacă stăpânirea unei suprafeţe de pământ era semnul distinctiv al unei demnităţi nobiliare, calitatea de „viteaz” reprezenta împlinirea unei vocaţii şi, de ce nu, a unei meniri: aceea de războinic”, precizează istoricul Constantin Crăescu în articolul său ”Vitejii lui Ştefan cel Mare”. 

Totodată sunt specialişti care spun că aceşti viteji erau capabili să tragă cu arcul din goana calului, după model mongol. Numărul lor era de 3000 spunea istoricul Nicolae Iorga, fiind decimaţi în bătălia de la Valea Albă atunci când au luptat până la ultimul om doar pentru a-şi apăra onoarea. ”„Numărul vitejilor era în jur de 3.000 în veacul al XVI-lea; în luptele lui Ştefan cel Mare ei sunt strălucita cavalerie boierească nimicită numai la 1476, în lupta de la Valea Albă, pentru a fi apoi făcută din nou”,scria Nicolae Iorga. Această armată moldovenească completată de câteva zeci de bombarde şi tunuri s-a opus temutei armate otomane. Oastea lui Soliman Hadâmbul era formată la rândul ei din veterani ai războaielor din Mesopotamia, Balcani şi Africa de Nord, temuţii ieniceri, spahii şi cavaleria uşoară dar devastatoare a akingiilor. 
 
Tactică şi şiretenie, cheia dezastrului de la Vaslui
 
Desfăşurarea luptei de la Vaslui este bine cunoscută. Oastea moldovenească spulberă efectiv uriaşa forţă otomană în zona numită Podul Înalt, în zona mlaştinii formate la confluenţa pârâului Racovăţ cu rîul Bârlad. Era de altfel luna ianuarie şi terenul era deosebit de mlăştinos. Cheia victoriei o reprezintă, dincolo de calităţile războinice ale moldovenilor, deja menţionate de numeroşi cronicari, în special şiretenia şi tactica aleasă de voievodul moldovean. În primul rând aşa cum arată cronicarul turc Ibn Kemal, Ştefan cel Mare a atras armata otomană în mlaştină tocmai pentru a le îngrădi mişcările de amploare dar şi pentru a le anula mobilitate, în special a cavaleriei. Mai precis Ibn Kema, spune că turcii au fost întâmpinaţi cu salve de tun şi zgomote de bucium, de pe dealuri. 

Asta i-a făcut să se avânte mai tare în mlaştină pentru a ajunge la duşmanul care la prima vedere îi ataca. Ştefan cel Mare îi momise doar în cursa întinsă, tocmai în aceea mlaştină. Pentru a fi şi mai convingător, Ştefan cel Mare sacrifică o parte a oştenilor, inclusiv pe secui, scria cronicarul Jan Duglosz. Pune în faţa oastei otomane câteva contingenete, la vedere. Turcii încurajaţi şi convinşi că în faţa lor se află oastea moldoveană se reped în mlaştină. „Toate şirurile dinainte, în care se aflau şi secui, fură zdrobite de turci şi ameninţa o mare primejdie, până când Ştefan se aruncă el însuşi în mijlocul turcilor, nebuni de bucuria învingerii şi, cu puterea minunată a lui Dumnezeu, nimici cetele turceşti, având abia vreo 40.000 de luptători”, scria Jan Dlugosz. Imediat turcii au fost încercuiţi şi efectiv nimiciţi. Puternica infanterie moldoveană dar mai apoi nimicitorul atac al cavaleriei grele moldovene în frunte cu Ştefan cel Mare au transformat câmpul de luptă în abator, după cum spun cronicarii otomani. Aceştia la rândul lor oferă indicii asupra faptului că armata otomană a fost atrasă într-o cursă din care puţini au mai ieşit. 

”A fost un grozav măcel şi puţin a lipsit ca să nu fie cu toţii tăiaţi în bucăţi, şi numai cu mare greutate Soliman paşa şi-a scăpat viaţa prin fugă”, arăta cronicarul otoman Seadedin. Alte mărturii turceşti arată că oastea otomană a fost luată prin surpridere după ce s-a rătăcit prin mlaştini. ”Într-o zi, pe când turcii şedeau nepăsători şi oastea era puţină şi străină de locuri, acel afurisit simţindu-i nepăsători a venit asupra lor. Mulţi dintre musulmani au murit acolo ca nişte martiri.”, preciza Paşa Zade. Totodată alţi cronicari otomani au dat indicii asupra modului cum voievodul moldovean a pregătit cu minuţiozitate capcana de la Vaslui. Mai precis a atras cu ajutorul cavaleriei uşoare care hărţuia necontenită trupele otoame, oastea turcească pe un traseu pârjolit şi pustiit. Aici turcii au îndurat setea şi foametea. 

Nici nu era lăsaţi să se odihnească de ”hânsarii„ moldoveni. ”Dar moldoveanul nu s-a supus poruncii sultanului. După aceea, beilerbeiul Hadîm, luând oastea din Rumelia a trecut în Moldova. Acel afurisit, venind pe neaşteptate şi hărţuind oastea islamică, i-a atacat pe turci pe când aceştia umblau ca nişte străini cu ochii legaţi. Mulţi musulmani au murit ca nişte martiri”, preciza Mehmed Neşri.

Dezastrul a fost total pentru otomani iar moldovenii i-au urmărit neîncetat până la Dunăre. ”Foarte puţini turci şi-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci chiar şi acei care au fugit şi au ajuns până la Dunăre, au fost ucişi de moldoveni, care aveau cai mai iuţi, sau au fost înecaţi în valuri. Aproape toţi prizonierii, afară de cei mai de frunte, i-a tras în ţeapă”, preciza Dlugosz.
 
Vă mai recomandăm:
 
 
 
citeste totul despre: