Secretele barajului Porţile de Fier: cum a fost domolită forţa vijelioasă a Dunării. Imagini spectaculoase de la construirea gigantului pus în calea apelor
0Privind apele învolburate ale Dunării, este uşor de înţeles fascinaţia pentru cel mai spectaculos fluviu al Europei. De-a lungul timpului au existat încercări de a o supune. „Adevărul“ vă prezintă o scurtă istorie a barajelor „Porţile de Fier I“ şi „Porţile de Fier II“.
Construirea hidrocentralei de la Porţile de Fier I a constituit cel mai ambiţios proiect de exploatare a potenţialului hidroenergetic al Dunării, dar şi de îmbunătăţire a navigaţiei şi de control al inundaţiilor. Discuţiile referitoare la construirea Hidrocentralei Porţilor de Fier I s-au purtat cu insistenţă încă din 1955.
Statul român a prezentat ideea liderului iugoslav Iosif Broz Tito, iar la 7 septembrie 1964, Gheorghe Gheorghiu Dej şi Iosif Broz Tito au participat la punerea pietrei de temelie la Porţile de Fier I.
Ideea amenajării potenţialului hidroenergetic pe Dunăre a aparţinut unui român încă din anul 1922. Este vorba de reputatul hidroenergetician Dorin Pavel, român născut în zona Sebeşului, care a îndrăgit foarte mult ideea amenajării unei hidrocentrale pe Dunăre şi a plecat să studieze la Zurich, politehnica de acolo. După ce a absolvit Politehnica la Zurich, revenind în ţară, ani în şir şi-a petrecut concediul pe malurile Dunării şi a întocmit trei scheme de amenajare, povesteşte Mariana Drăghia, muzeograf la Porţile de Fier I.
De una dintre ele s-a ţinut cont atunci când în 1955 Gheorghe Gheorghiu Dej i-a prezentat liderului Iosif Broz Tito această idee.
În anul 1956, prin hotărârile adoptate la Bucureşti şi Brioni s-a decis utilizarea uriaşului potenţial hidroenergetic comun al Dunării în interesul ambelor ţări prin realizarea unei hidrocentrale în sectorul Porţile de Fier. În perioada 1956-1960, Institutul de Studii şi Proiectări Hidroenergetice (ISPH) Bucureşti şi Institutul Energoprojeckt Belgrad au elaborat un Memoriu tehnico-economic prin care au propus amenajarea şi utilizarea potenţialului hidroenergetic al sectorului comun prin două sisteme hidroenergetice şi de navigaţie amplasate în profilul Gura Văii – Sip km D 943 în prima etapă şi în profilul din zona Gura Văii - Raduievat în etapa următoare. Guvernele celor două ţări au aprobat Memoriul în anul 1960.
Toate documentele privind proiectarea, execuţia, obligaţiile reciproce şi exploatarea cuprinse în Acord şi Convenţii au fost semnate la 30 noiembrie 1963 de către conducătorii celor două state.
Avea să fie cel mai ambiţios proiect de exploatare a potenţialului hidroenergetic al Dunării, dar şi de îmbunătăţire a navigaţiei şi de control al inundaţiilor.
A fost prima colaborare transfrontalieră dintre România şi Serbia. “Să nu uităm că această lucrare s-a realizat de cele două ţări într-o deplină armonie şi înţelegere chiar dacă tratativele au durat o perioadă mai lungă”, a spus inginerul Nicolae Mănescu – director Grup Şantiere “Porţile de Fier”. Cele două părţi au convenit ca atât costurile, cât şi rezultatele să fie împărţite în mod egal.
Prin Acordul din anul 1963 s-a prevăzut construirea obiectivului astfel încât să permită exploatarea cu nivelul biefului amonte variabil până la cota de 69,50 mdMA, iar regimul iniţial de exploatare de lungă durată adoptat a fost cel cu cota maximă la gura Nerei de 68,00 mdMA. Astfel, la 1 ianuarie 1964, conform H.C.M. nr. 995 din 07.12.1963 a fost înfiinţată Întreprinderea Centrala Hidroelectrica (I.C.H.) Porţile de Fier, având ca obiect de activitate supravegherea lucrărilor de investiţii pentru realizarea Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie (S.H.E.N.) Porţile de Fier.
O muncă titanică
Pe 27 iulie 1964, primii 20 de angajaţi sub conducerea inginerului Gheorghe Andrei Sălăgean au venit de la Argeş cu trei camioane încărcate cu corturi şi cazarmament. Acestora aveau să li se alăture rând pe rând muncitori de la barajele Bicaz şi Bistriţa. Aşa a început ridicarea coloniilor muncitoreşti. Inaugurarea începerii execuţiei Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I a avut loc la 7 septembrie 1964.
“Apoi a urmat o muncă titanică de defrişare, de amenajare de locuri de acces. Bineînţeles colonia a prins viaţă până în data de 7 septembrie pentru că s-a construit o şcoală, s-a construit un punct sanitar, o grădiniţă chiar şi un mic cinematograf pentru a oferi condiţii bune celor peste 15.000 de oameni care s-au strâns din toate colţurile ţării şi care au avut de înfrânt furia oarbă a naturii din anul respectiv. Pentru a se face frumoasă inaugurarea acea din data de 7 septembrie 1964 militarii români într-un timp record au reuşit să facă un pod provizoriu şi conducătorul ţării noastre să ajungă pe malul sârbesc. A fost un motiv de bucurie pentru mulţi oameni, pentru sârbi şi pentru români care au putut să treacă în vremea respectivă şi să-şi vadă rudele, pe care de aproape 20 de ani nu le mai văzuseră. Iată că aşa a început de fapt, punerea temeliei acestui sistem hidroenergetic de la Porţile de Fier I”, spune muzeograful Mariana Drăghia de la Muzeul Barajului Porţile de Fier.
Prima fază de construcţie a început în 1964 şi durat până în anul 1968, când lucrările au început simultan pe cele două maluri cu construirea ecluzelor, a celor două centrale electrice şi a primelor trei câmpuri deversoare pe malul sârbesc, vreme în care fluviul şi-a continuat cursul pe mijloc, iar în a doua fază de consctrucţie 1968-1970 apele au trecut prin ecluze, s-a putut izola zona de mijloc şi construi celelalte 11 guri deversoare. Uşor-uşor, nivelul apei a crescut, s-a format lacul de acumulare care are o lungime de 130 de kilometri şi cuprinde peste 2 mld mc de apă.
Problema navigaţiei s-a uşurat prin construirea a celor două ecluze, dar au avut de suferit mulţi oameni care trăiau în satele de pe Clisura Dunării. Au fost inundate pe partea românească 3560 ha. Academiei Române i-a revenit misiunea de a face un studiu complex al zoneo afectate, constituind „Grupul de cercetări complexe Porţile de Fier”, format din 14 colective de cercetare. Au fost afectate 10 localităţi (Orşova, Ada-Kaleh, Eşelniţa, Dubova, Vârciorova, Tufări, Jupalnic, Ogradena, Tişoviţa, Plavişeviţa), unele inundate parţial, iar alte complet, fiind strămutate pe noi amplasamente.
„Şi este bine să nu uităm trecutul fiindcă doar prin sacrificii, prin privaţiuni şi prin foarte mult efort s-a realizat acest sistem hidroenergetic din ţara noastră, de mâinile şi mintea atâtor oameni minunaţi. În anumite cărţi de specialitate se spune aşa că dacă pietrele, aceste mărturii tăcute ar putea să ne vorbească aici la Porţile de Fier s-ar fi creat un adevărat mit al genezei. Şi până la urmă marele geograf Geo Bogza spunea că Dunărea este cel mai de preţ dar cu care natura a înzestrat ţara noastră”, spune Mariana Drăghia.
Sistemul Porţile de Fier I este una din cele mai mari construcţii hidrotehnice din Europa şi cea mai mare de pe Dunăre, cu o putere instalată de 2235 de MW. Lacul său de acumulare cu un volum de peste 2200 milioane mc se întinde de la baraj până la confluenţa cu râul Tisa.
Ceauşescu a venit la inaugurare
Sistemul Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I, simbol al energeticii româneşti, rod al colaborării româno-iugoslave, a fost inaugurat la 16 mai 1972. La inaugurare au participat preşedinţii celor două state, respectiv Nicolae Ceauşescu şi Iosif Broz Tito. A fost o inaugurare organizată cu mare fast pe măsura obiectivului ridicat aici prin eforturi uriaşe.
Execuţia obiectivului principal s-a făcut în perioada 1965-1971 în conformitate cu prevederile Acordului şi Convenţiilor dintre cele două părţi, de către cele două şantiere naţionale, fiecare pentru lucrările de pe teritoriul său. Iniţial navigaţia s-a desfăşurat prin ecluze într-o singură treaptă, iar trecerea la funcţionarea în două trepte a fost posibilă în iunie 1971 pentru ecluza românească şi aprilie 1972 pentru cea iugoslavă.
Barajul de la Porţile de Fier II
În baza Acordului între Guvernul Republicii Socialiste România şi Guvernul Republicii Socialiste Federative Iugoslavia privind condiţiile extinderii colaborării pentru utilizarea potenţialului hidroenergetic al Dunării, semnat la data de 19 februarie 1977 la Bucureşti, s-au demarat activităţile premergătoare realizării Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier II şi ridicarea retenţiei la Porţile de Fier I de la cota de 68,00 mdMA la cota de 69,50md MA.
Inaugurarea începerii execuţiei S.H.E.N. Porţile de Fier II a avut loc la 3 decembrie 1977. Lucrările din lacul de acumulare s-au executat pe fiecare mal prin organizaţiile de execuţie ale fiecărei ţări. Realizarea lucrărilor la obiectivul principal a fost încredinţată organizaţiilor de execuţie ale părţii române. Echipamentele energetice din centrala de bază iugoslavă au fost asigurate şi montate de organizaţiile iugoslave. Centralele de bază au fost puse în funcţiune la capacitatea proiectată în anul 1986, centrala suplimentară iugoslavă în anul 2000. În zona selectată pentru amplasarea barajului, Dunărea se ramifică şi formează două braţe ce cuprind între ele insula numită Ostrovul mare.
Braţul principal, larg de 700-900 m, este situat în partea dreaptă a insulei, iar braţul secundar de 300-400 m lăţime, denumit şi Dunărea Mică sau braţul Gogoşu, în partea stângă. Pe braţul principal al Dunării sunt amplasate centralele de bază, fiecare cu câte opt hidroagregate de tip bulb, un baraj cu şapte câmpuri deversoare, ecluza sârbo-muntenegreană şi centrala suplimentară sârbo-muntenegreană cu două hidroagregate. Pe braţul secundar Gogoşu este amplasat barajul deversor românesc, format din şapte câmpuri deversoare, iar în dreapta acestuia, o centrală suplimentară românească cu două hidroagregate.
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
