Poveşti terifiante din timpul deportării în Bărăgan de acum 65 de ani. „A fost greu să suporţi să îţi moară părintele acolo, să-l îngropi într-un lan de grâu”

65 de ani de la acea cumplită noapte de Rusalii FOTO www.historia.ro

În urmă cu 65 de ani, câteva mii de familii din Drobeta Turnu Severin şi din întreg judeţul Mehedinţi au fost deportate în Bărăgan, fără a avea cunoştinţă de vreo vină săvârşită. Deportările în Bărăgan au fost o acţiune întreprinsă de regimul comunist, cu scopul de a reloca forţat populaţia care locuia pe o rază de aproximativ 25 km de graniţa cu Iugoslavia în Câmpia Bărăganului.

Sâmbătă, 18 iunie, se împlinesc 65 de ani de la cumplita noapte de Rusalii, când din cele trei judeţe limitrofe cu Iugoslavia, Mehedinţi, Caraş Severin şi Timiş, au fost dislocate 10.099 de familii cu un total de 43.891 persoane

În contextul încordării relaţiilor dintre România şi Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, graniţa dintre cele două ţări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la Bucureşti. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept „elemente cu un factor ridicat de risc”. Urmând modelul sovietic, pe 15 martie 1951, Ministerul de Interne al Republicii Populare România a dat un decret de strămutare în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu „a persoanelor care prin manifestările lor faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română”.

Cine au fost victimele

Cei vizaţi erau cetăţenii statelor imperialiste şi ai Iugoslaviei, precum şi persoanele cărora aceste state nu le mai recunoşteau cetăţenia, funcţionarii epuraţi, militarii deblocaţi, avocaţii excluşi din colegiile de avocaţi; orginarii din Basarabia, cetăţenii de origine macedoneană, etnicii germani, rudele ceor fugiţi din ţară, chiaburii; persoane care au fost condamnate pentru infracţiuni politice, pentru sabotaj ş.a.

În 18 iunie 1951 au fost ridicate  forţat din Mehedinţi şi strămutate în Bărăgan 1243 de familii cu un număr de 3851 de persoane din 100 de localităţi, inclusiv de pe insula Ada Kaleh. 

“Deodată, în miez de noapte, s-au trezit cu bătăi în uşă, urlete şi lătrat de câini şi cu casa înconjurată de armată. Erau cu toţii arestaţi, neavând voie să părăsească incinta gospodăriei şi nici să comunice cu vecinii. De ce? Pentru ce? Nimeni nu le spunea nimic. Erau obligaţi ca în maxim 2 ore să strângă din casă şi gospodărie, sub strictă supraveghere, ce cred de cuviinţă şi să plece sub pază armată, într-o direcţie necunoscută”, scrie Nicolae Ianăşi în lucrarea, semnată cu Radu Bercea, „Deportaţii via Dolorosa Bărăgan 18 iunie 1951”.

Încolonaţi au fost dirijaţi spre gările de îmbarcare şi de acolo duşi departe de casele lor, tocmai în Bărăgan. Acolo au fost aruncaţi în câmpul gol şi nevoiţi să improvizeze ceva, un acoperiş deasupra capului.

„După debarcare, din corpuri de mobilă (care avuseseră inspiraţia acasă să le pună în car sau în căruţă), din pături, pleduri, cearceafuri, au încropit nişte corturi să se protejeze contra soarelui şi ploilor rapide de vară. După corturi, au urmat colibele din stuf, papură sau ierburile de pe câmp, apoi bordeiele şi târziu spre toamnă, ici, acolo, au început să se ridice <<palatele din chirpici>>”, spune Nicolae Ianăşi.

Valeriu Bosoancă îşi aminteşte cu durere momentele cumplite trăite în vara anului 1951, când la vârsta de 11 ani a plecat din satul mehedinţean Crăguieşti spre Câmpia Bărăganului:

„Sunt fiu de ţăran, părinţii mei erau oameni gospodari, aveau o gospodărie frumoasă ca şi ceilalţi şi ei considerau că din cauza noastră nu s epoate face colectivizarea ţării la vremea aceea. Am fost nişte vinovaţi fără vină. Mai grav fost la mine că tata era deja arestat cu trei săptămâni înainte prin luna mai şi dus la Canal, după care nu l-am mai văzut doi ani. Dar nu sunt singurul, mai sunt şi alţi colegi de-ai mei cu aceeaşi suferinţă şi pot spune că suferinţa a fost mai mare în cazul celor care le-au murit părinţii acolo, a fost greu să suporţi să îţi moară părintele acolo, să-l îngropi într-un lan de grâu sau de porumb, să îi pui o cruce la căpătâi şi atâta tot”, spune Valeriu Bosoancă.

Întoarcerea acasă

Un HCM din 7 decembrie 1955 a dispus eliberarea şi întoarcerea deportaţilor. Se presupune că acest lucru s-ar fi datorat primirii României în ONU, România, mai bine zis "Republica Populară Română", fiind astfel obligată să respecte, cel puţin formal, drepturile omului. Cei mai mulţi deportaţi s-au întors în Banat în cursul anului 1956. Întoarcerea acasă a fost la fel de dureroasă. Casele pe care le lăsaseră în 1951 goale, le-au găsit ocupate, astfel că au fost nevoiţi să doarmă pe la vecini sau rude. Unii dintre ei se luptă şi acum în instanţă pentru a-şi redobândi casele confiscate abuziv de comunişti.

„A fost groaznic, ne-au dus acolo în Bărăgan, în pustiu. Am bătut patru ţăruşi acolo … Ni s-a spus că acolo o să locuim şi am trăit cinci ani în acel loc. S-au făcut bordeie. Când ne-am întors, la Burila casa era ocupată, la Ţigănaşi era ocupată, aici la Severin era ocupată, stătea un securist pe care nu am putut să-l dăm afară. Lângă casă, care era pe Cezar lângă catedrală, ne-a eliberat o cameră unde era bucătăria de vară şi am stat toţi acolo grămadă. Toată durerea a trecut şi iată acum foarte puţini mai suntem”, îşi aminteşte poeta Aristiţa Buciu Stoian.

Sâmbătă, 18 iunie a.c., Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Mehedinţi împreună cu foştii deportaţi în Bărăgan, va organiza un ceremonial de comemorare a tuturor luptătorilor anticomunişti pentru a marca momentul 18 iunie 1951, la monumentul ridicat în  faţa monumentului din parcul Dragalina, pentru sufletele tuturor  mehedinţenilor mutaţi la Domnul, care au trecut prin grele încercări în timpul deportărilor şi strămutărilor de amploare în Câmpia Bărăganului.