Imagini inedite cu farul vechi din Sfântu Gheorghe, fotografiat de militarii nemţi în timpul Primului Război Mondial

O fotografie inedită, care datează din timpul Primului Război Mondial, ne arată vechiul far din Sfântu Gheorghe, ce a dispărut apoi într-un incendiu.

Marinarii care ajungeau la Sfântu Gheorghe în anii 1860 se puteau orienta după un far ridicat de Comisia Dunării. Turnul de lemn a fost ridicat înainte de anul 1865. El apare, aflăm de la ing. Dan Sambra, un român stabilit în Germania care colecţionează hărţi vechi, pe harta geografului german Heinrich Kiepert, în anul 1867.

De asemenea, în timpul Primului Război Mondial, farul a fost fotografiat de hidroavioanele germane de la 300 de metri înălţime. Imaginile inedite au fost publicate de Dan Sambra pe blogul româniaforum.info. Din păcate, primul far a ars în anul 1980. 

Actualul far, care avertizează navele că se apropie de gurile Dunării, a fost ridicat în anul 1967. Construcţia, înaltă de 57 de metri, este din fier şi sticlă. Semnalizarea se face prin două semnale albe, la fiecare 7,2 secunde. Farul din Sfântu Gheorghe reprezintă un punct de atracţie al zonei. 

Eduard Acsente, un om al deltei care vrea să scrie o monografie a localităţii, ne spune că în zonă a mai fost un far. „Farul turcesc era situat pe o insulă, deoarece gura de vărsare a braţului Sfântu Gheorghe era formată din mai multe insule şi un braţ. Zona se numeşte şi acum „Gârla turcească“ sau „Turetchi“. Acolo, ne povesteşte el, era un cătun de tătari care exploatau farul şi care aveau grijă ca nu cumva cazacii să se dedea la jafuri. Aici se pare că se făcea şi negoţ cu vin. 

Vechiul far Arhivă Dan Sambra

În anul 1786, Wenzel von Brognard, trimis al Curţii de la Viena pentru a afla ştiri cât mai exacte despre provinciile Imperiului Otoman, scria: „Satul Sfântu Gheorghe este destul de mare şi numărând peste 120 de case, care sunt însă prost clădite şi aşezate fără nici o regulă, unele peste altele. Locuitorii sunt foarte activi, iscusiţi, muncitori şi îşi au propriile lor biserici, şcolile lor şi ateliere meşteşugăreşti."

Cu siguranţă, doar o parte a locuitorilor sunt cazaci, ceilalţi fiind paşnici ucraineni care se ocupau cu creşterea vitelor şi pescuitul. „Bărbaţii îşi petrec jumătate din viaţa lor pe mare fiind foarte viteji şi îndrăzneţi. Sunt atât de necumpătaţi la băutură, încât în acel loc nu este îngăduit să fiinţeze nici o cârciumă, astfel că locuitorii sunt nevoiţi să treacă, vâslind, pe insula învecinată unde tătarii şi-au aşezat negoţul lor de vin“. Este vorba, ne explică Eduard Acsente, de Gârla turcească.

Între timp, gârla şi-a modificat debitul şi cursul din cauza apariţieie peninsulei Sacalin. Acum, este un curs de apă cu adâncimi de trei metri pe alocuri, colmatată în multe porţiuni.

Eduard Acsente spune că atunci când se construia prezentul far, tatăl său, care făcea armata, a fost însărcinat să păzească materialele care urmau să fie folosite la construcţia turnului.

Istoria localităţii

La începuturi, vatra satului Sfântu Gheorghe a fost pe grindul Buhaz, vizavi de locul unde este acum localitatea. Majoritatea oamenilor sunt haholi, o ramură a cazacilor zaporojeni, oameni harnici, aspri şi mândri. Ei respectă calendarul pe stil vechi, când sărbătorile sunt decalate cu 13 zile faţă de cele ale celorlalţi ortodocşi. Denumirea iniţială a localităţii a fost Sacra Peuca (Insula Sacră), fiind prima insulă formată de aluviunile Dunării. Localitatea a fost atestată documentar din anul 1318, pe harta navigatorului Pietro Vesconte. Alături de Pangallia, Constanza şi Solina, apare şi denumirea San Georgio. Se presupune că aceste nume reprezentau traducerea în italiană a denumirilor indigene de către genovezi. 

În lucrarea de excepţie a căpitanului M.D. Ionescu numită „Dobrogia în pragul veacului al XX-lea“, se face o scurtă descriere a tărâmului: „Sf. Gheorghe, în turceşte Kadîrlez, e un sat fondat în secolul al XVIII-lea de pescari ruşi, care au făcut şi biserică. A împrumutat numele de la cel al braţului, care aşa se numea din Evul Mediu, probabil de la genovezi“. Mai departe se spune că satul este o comună rurală şi ocupă o suprafaţă de 52.000 de hectare, din care 72 de hectare formează vatra satului. Are o populaţie de 829 de suflete, majoritatea ruşi. „Case sunt 144 şi 10 prăvălii. Şcoală şi biserică sunt în sat.“

Căpitanul spune că „tot satul e o pescărie al cărei stăpân este italianul Iani Milan. Katîrlezul are forma unui dreptunghi cu strade drepte, largi şi plantate pe margine cu arini. Casele sunt toate deopotrivă de înalte, simple şi curate. Peste tot domnesc ordinea şi înfrăţirea. De remarcat este luxul femeilor în acest sat. La marginea ţării s-ar crede că ai de-a face cu sălbatici, dar nu este aşa. Prin Sulina, femeile îşi comandă îmbrăcămintea în străinătate“, mai scrie M.D. Ionescu.  

Vă mai recomandăm:

Delta, patria învingătorilor: Mila 23, Crişan şi Caraorman au dat 24 de campioni mondiali. Patzaichin: „Nu ştiu dacă m-am născut în apă sau pe uscat“

Aventurile marelui explorator Jacques-Yves Cousteau în Delta Dunării: a explorat o zonă sălbatică a României şi a transmis povestea ei lumii întregi

Sacalin, peninsula care se roteşte. Misterele limbii de pământ care s-a născut din Marea Neagră şi a apărut în urmă cu un secol şi jumătate

Incursiune pe Insula K din Marea Neagră. Cel mai nou pământ al României

FOTO „Triunghiul Bermudelor“ din Marea Neagră. Cum explică specialiştii misterele din zona Şabla şi Insula Şerpilor

Don Giovanni, piratul de la Sulina. Cum a reuşit fostul marinar să înşele autorităţile şi să rămână cu marfa ilegală şi cu despăgubirea