AUDIO Legenda MahmudiEI: sacrificiul Ilincăi, fata frumoasă îmbrăcată în ie
0O veche legendă spune că pe vremea când ţinutul deltei era sub robia turcilor, o fată frumoasă s-a aruncat în apa Dunării pentru a nu ajunge în haremul lui Mahmud. Turcul a luat ia fetei, pe care a găsit-o după ce a secat apa, şi a plimbat-o prin faţa creştinilor, ca un trofeu: trecea Mahmud cu ia.
Tărâmurile Deltei sunt încărcate de legendă. Unele poveşti s-au născut şi au pierit adânc, în Dunăre, sau au sfârşit sub copitele năvălitorilor acestui ţinut unic. Altele au fost transmise mai departe de oameni ai locului. Aşa a ajuns şi până la noi frumoasa, dar trista poveste a Ilincăi, care, prin sacrificiul suprem, a dat naştere numelui unei frumoase localităţi: Mahmudia.
Profesoara de română Maria Lascu, o iubitoare a tradiţiilor locului, le-a spus tuturor copiilor frumoasa poveste. A aflat legenda de la un localnic, Ionică Istrate, despre care spune că „Parcă era rupt dintr-o icoană. Şi pe baza adevărului spus de el eu am încercat să versific balada aceasta. O auzise şi el de la alţii care au trăit în vremurile acelea. Dacă moş Istrate nu-mi spunea eu n-aveam de unde s-o ştiu“, spune profesoara.
Legenda spune că pe vremea când tărâmul era sub robia turcilor, un sultan a dorit să o ia pe frumoasa Ilinca la el în harem. Auzind asta, mama fetei a sfătuit-o să se ascundă în grădină, în romaniţa deasă, pentru a nu fi găsită. Turcii însă au ameninţat-o că o omoară şi că îi dau foc la casă dacă nu le spune unde s-a ascuns frumuseţea de fată. În cele din urmă, ea a dezvăluit ascunzătoarea fetei şi turcii au găsit-o.
Când s-a văzut în barca turcilor, fata a cerut să i se dezlege mâinile pentru a-şi putea despleti părul şi a-şi lua la revedere de la nepoate. Atunci, fata a spus „Decât roabă turcilor, Bună hrană peştilor!“, şi-a dat jos ia după ea, a aruncat-o în Dunăre şi apoi s-a aruncat şi ea din barca turcilor.
Când Dunărea a secat, au apărut mahmudele – monedele de aur cu chipul lui Mahmud, şi ia fetei ruptă în spate. Ia a fost luată de Mahmud, care a început s-o fluture în mulţime, ca un trofeu. Atunci, lumea a început să strige: „Trece Mahmud cu ia!“, iar cei mici au spus şi ei: „Mahmud ia! Mahmud ia!“.
Înregistrarea audio, impresionantă prin tonalităţile interpretative şi trăirea personajelor ne-a fost oferită de Muzeul de Etnografie Tulcea.
„Dealuri, cinci dealuri,
Multe amaruri voi aţi mai văzut
Dar aţi tăcut
Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere,
Multe ai simţit şi-ai inghiţit!
Nici v-aţi întrebat cu ce-i presărat Drumul Robilor
Brâu întins pe cer, stele ce nu pier?
Îs lacrimile lor, ale robilor
Îs lacrimi de jale şi lacrimi de dor!
Apă, cer, pământ n-aţi scos un cuvânt
Că pe vremea turcului, vremea musulmanului,
S-a petrecut o întâmplare,
O întâmplare adevărată cu un sultan şi o mândră fată…
Întâmplarea nu-i curând, dar noi o păstrăm în gând
La bătrâni povestea vie-i că-i povestea Mahmudiei!
O pescăreasă bătrână poftea apă din fântână.
Ilinca când auzea de la oglindă pleca, unde se tot dichisea,
Trandafir în păr prindea, cofele şi le lua şi la fântână pleca.
Acolo când ajungea, cu surate se-ntâlnea
Pân’ să-şi umple cofele, începură vorbele,
Glume, spuse cu mult haz, să mai uite de necaz.
Mult taifasul n-a ţinut, ca un trăznet a căzut:
- Nu râdeţi, nu şuguiţi, vin turcii… Fugiţi, fugiţi!
Vin călare chiuind pe caii lor nechezând
Şi cu steagul lor fluturând
Cu Mahmud în fruntea lor, turcilor agalelor
Îs cu verde îmbrăcaţi şi cu roşu garnisaţi.
Cu cofele jumătate, cu cobiliţele-n spate,
Fug care încotro… ca turcii să nu ne le ajungă…
Ilinca pasul grăbea şi-napoi se tot uita,
Apa din cofă-i curgea,
Fuga la maică-sa da,
-Maică, măiculiţa mea
Vin turcii ca să mă ia
Cu Mahmud în fruntea lor, turcilor agalelor
Mahmud, sultan de temut,
Care ce-a vrut a făcut.
Cu verde sunt îmbrăcaţi şi cu roşu garnisaţi.
- Of… bătui-ar Dumnezeu
Pică iar pe capul meu…
Fata mamei, fată bună
Vestea asta nu-i a bună!
Du-te fuga-n grădiniţă,
Şi te-ascunde-n romaniţă.
Unde romaniţa-i deasă
Să nu te vezi de frumoasă!
Bine vorba nu sfârşea,
Turcii îndată că sosea,
După dâră se lua.
Erau cu verde-mbrăcaţi şi cu roşu garnisaţi.
- Cioc selim bre pescăreasă!
Unde-ţi e fata frumoasă?
-Ce-aţi luat nu vi-i destul…
Vreţi să-mi luaţi şi sufletul?
De când mi-aţi răpit feciorii,
Mândri, frumoşi ca bujorii,
Am ajuns ca o năucă
Şi-s mereu cu gând de ducă!
Merg şi-ntreb ca om nebun,
Încotro e Istanbul,
Să trimit pe vânt oftare
Că de dor mama lor moare
Şi-i vrea într-o îmbrăţişare!
O gheară în piept mă strânge
Şi inima mi se frânge…
Nu-n-ţelegeţi cum bag seamă
Ce-i o inimă de mamă…
Tot îmi daţi târcoale aici,
Şi mă sfârtecaţi în cinci
Mi-aţi turcit patru băieţi
Acum şi fata mi-o vreţi?
N-am fată de împeţit!
A mea fată a murit!
Dacă nu-mi credeţi cuvântul,
Mergeţi şi-i cătaţi mormântul.
Turcii cazmale lua,
Şi la cimitir pleca
Începea şi tot săpa,
Un turc iute, mărunţel,
Tot săpa şi tot spunea
Parcă avea o streche-n el
Că doar bolovani scotea
Pe Ilenca n-o găsea.
-Tu fata de nu ni-i da,
Ţâţele ţi le-om tăia,
Foc la casa ta om da,
Pe tine te-om spânzura,
Când se lasă zorile,
Să te mănânce ciorile!
Mamă-sa când auzea,
Se văita şi tot plângea,
De frică se îngrozea.
Mahmud se mai înmuia
Şi aşa îi cuvânta:
-Pescăreasă, vrem nu vrem,
Băgam Ilinca-n harem!
Doar să joace din buric,
La tine dam sarsanale,
Cu mătăsuri şi parale.
Pe mama a cuprins-o mila:
Mahmud, eu nu-mi vând copila…
-Asta vorbă nu-i plăcut!
Sultan s-a uitat urât,
I-a pus iatagan la gât,
Semn că-i taie beregata
De nu vrea să-i deie fata.
Chiar că inima-i plângea,
Strânsă cu uşa spunea:
-Duce-vă-ţi în grădiniţă,
Şi-o cătaţi în romaniţă,
Unde-i romaniţa deasă
Să n-o vedeţi de frumoasă!
Ienicerul mărunţel,
Cel ce-avea strechea în el,
Aşteptând o grasă plată,
O descoperi pe fată.
Turci acolo se ducea,
Pe Ilinca o găsea.
Cu cosiţe pieptănată,
Cu ie de ea lucrată,
Ie ca un câmp de flori,
Purtată în sărbători.
Mâinile i le lega,
Pe cal ei o arunca,
Şi la Dunăre pleca,
Să o urce-n barca lui,
A Mahmud, sultanului.
Barcă mare, poleiată,
Cu roş verde garnisată,
Cu semiluna-n catarg,
Ce-i poartă pe turci în larg.
Dunărea se tulbura,
Valuri mari arunca,
Şi la mal spumă făcea,
De credeai că clocotea.
N-a văzut, curgând în jos,
Chip de fată mai frumos
Când la Dunăre-ajungea,
Mamă-sa o-mbrăţişa,
Şi pe frunte o săruta,
Şi cu lacrimi o scălda,
Ca pe-o moartă o bocea!
Ilinca mamei spunea:
- Stai măicuţă liniştită,
Pentru asta-s pregătită!
Iar turcilor cuvânta:
-Turcilor, agalelor,
Dezlegaţi-mi mâinile,
Să-mi despletesc coadele,
Să-mi jelesc nepoatele!
Mahmud un semn le făcea,
Şi turcii înţelegea,
Mâinile le dezlega.
Când slobodă se vedea,
Ilinca le cuvânta:
-Decât roabă turcilor,
Bună hrană peştilor!
Ea ia şi-o dezbrăca,
Şi-n Dunăre o arunca,
Şi Ilinca după ea,
Şi-amândouă se înneca!
Cei de faţă au înlemnit,
Şi parcă s-au zăpăcit
Mahmud, speriat, plângea,
De pământ turbanu-şi da,
Şi zicea şi repeta:
- Ghiaur afurisit,
Pe sultan a păcălit!
Lacrimile mult curgea,
Mahmudele se făcea,
Iar Mahmud le aduna,
Şi-n Dunăre le arunca.
-Sictir! Nu mai vrei nimica,
Dacă nu-i a meu Ilinca!
Mahmudele luceau,
Unii peşti le înghiţeau,
Că de-atâtea mahmudii,
Păreau, frate, aurii.
Când Dunărea a scăzut,
Pescăreasa a văzut
În nisipul de la mal
Că luceau feţe de ban,
Cu obrazul lui Mahmud,
Mahmud, sultan de temut!
Iar pe pietrele spălate
Ia fetei ruptă-n spate!
Maică-sa tare plângea,
La sân ia o strângea,
Inima i se sfârşea
-Fata mamei, fată bună,
Fata mamei a creştină,
Nu mai eşti în grădiniţă,
Nici ascunsă-n romaniţă,
Unde-i romaniţa deasă
Să nu te vezi de frumoasă!
Eşti în ceruri, fată bună,
Că nu te-ai lăsat păgână,
Fata mamei, fată bună!
Iar Mahmud, sultanul turc,
I-a luat ia, pe ciubuc.
Şi-n mulţime-o flutura,
Ca pe o izbândă a sa.
Văzându-l lumea striga:
- Trece Mahmud cu ia!
Trece Mahmud cu ia!
Copilaşi, bătând din palme
Strigau şi ei, după mame:
-Mahmud ia! Mahmud ia!
Mad-mu-dia! Mahmudia!
Se crede, se presupune,
Că-ntâmplarea de demult,
A dat satului un nume
Ce e bine cunoscut.
Prin puterea minţii lor
Şi prin forţa braţelor,
Localnicii, dintr-un nume,
L-au schimbat în bun renume“.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
