Poveştile bişniţarilor de viniluri din Banatul anilor '80: „Timişoara a respirat occidental în anii comunismului“

Mai mulţi pasionaţi de muzică din Capitala Banatului s-au ocupat în anii ’80 cu vânzarea pe sub mână a discurilor de vinil ajunse ilegal în România în anii comunismului. Aceştia istorisesc pentru „Adevărul“ cum decurgea comerţul ilicit şi de ce cred că Timişoara a fost privilegiată cultural datorită micului trafic.

Aflată la graniţa cu Iugoslavia şi Ungaria, cu numeroase etnii având prieteni şi rude în străinătate, cu acces la posturile de radio şi TV ale vecinilor, Timişoara a respirat occidental în România comunistă.

Locuitorii oraşului de pe Bega au avut acces la tot ce producea industria muzicală internaţională, într-o vreme în care magazinele de muzică din ţară se axau în special pe vânzarea în special a şlagărelor italiene, franceze şi româneşti.

La scurt timp după lansarea unui album, acesta se putea cumpăra şi în Timişoara.

„Discul de vinil este un vehicul cultural, la fel ca şi cartea. Cei care cumpărau discuri asimilau cultură. Mai mult, spre deosebire de carte, discul putea fi multiplicat foarte uşor, putea fi împrăştiat. Fără îndoială că discul a ajutat la cultivarea locuitorilor zonei, a avut un impact cultural asupra oamenilor. Nu ştiu dacă a numărat cineva numărul formaţiilor de rock sau de jazz care au apărut la Timişoara. Erau foarte multe. Muzica se face şi ascultând muzică“, a comentat Bogdan Puriş, unul dintre cei mai mari colecţionari de viniluri din România.

Timişoreanul are acasă peste 10.000 de discuri. A început colecţionarea în anii ’80 ai comunismului. Era printre cei care cumpărau şi vindeau viniluri.

Diferenţa între bişniţă şi pasiune

„Erau două categorii în Timişoara. Erau fanii, care iubeau muzica, făceau schimb, vindeau din colecţie, cumpărau alte discuri. Şi erau bişniţarii, care vindeau discurile la fel ca blugii, ţigările Vikend sau ciocolata Cipiripi. Şi eu vindeam, dar nu aveam 10-20 de discuri dintr-un fel. Vindeam ce aveam dublură, ce nu îmi mai trebuia“, a adăugat Bogdan Puriş.

Bişniţarii de viniluri erau foarte bine organizaţi, cu filiere în Iugoslavia. Era o afacere underground, însă aproape totul se făcea la vedere. Afacerişti vindeau discurile unei clientele formate, consumatoare de muzică occidentală.
 

„Nu toată muzica se cumpăra din piaţă. Erau vânzători care nu ieşeau în piaţă. Oamenii făceau comenzi, se făceau liste cu formaţia şi albumul dorit, iar bişniţarul aducea marfa. Nu pot să fac o estimare. În pieţe cred că erau cam zece persoane care vindeau. În ceea ce priveşte numărul colecţionarilor, nu mă hazardez să spun o cifră. La colecţionarii de viniluri nu e ca la numismaţi sau filatelişti. Aici nu există o organizaţie, nici astăzi nu ştim câţi suntem“, a mai spus Puriş.

„Era tot timpul ultimele noutăţi”

Prima piaţă de discuri de vinil a funcţionat în cartierul Iosefin din Timişoara, la sfârşitul anilor ‘70. Corneliu Vaida a fost unul dintre primii bişniţari de viniluri din Timişoara.

„În liceu, în 1976, am dat de muzica adevărată, de Rolling Stones, Sex Pistols, Beatles. Începusem să simt rockul şi m-am lipit de un vecin, secretar la UTC, care primea discurile de la un sârb. Lui îi era cam jenă să meargă în piaţă şi m-am oferit să vând eu. Aşa am început să vând în prima piaţă de discuri din Timişoara, în Iosefin. Se găsea discuri şi casete, dar cele mai apreciate erau discurile. Era şi un comerţ înfloritor cu pick-up-uri adevărate. În magazinele româneşti era muzică de toată ziua, care se dădea şi la radio. Era muzica uşoară. Noi, cei care vindeam vinilurile în piaţa Iosefin, eram în capăt, după iepuri, papagali şi porumbei. Acolo erau «parkeriştii». Toţi rockerii purtau parkere (n.r. – geacă militară americană de culoare kaki). Eu vindeam discuri din Iugoslavia, dar erau foarte mulţi care aveau neamuri în Germania şi America, aşa că puteai să găseşti şi de la ei“, a povestit Corneliu Vaida.

La acea vreme, în Iugoslavia se produceau discuri sub licenţă. Casa de discuri Yugoton, din fosta Iugoslavie, edita sub licenţă toate albumele produse în industria muzicală internaţională. Corneliu Vaida s-a ocupat cu vânzarea discurilor timp de patru ani, până când a fost luat în armată.

„Nu stăteau cu discurile pe tarabă. Te plimbai cu 20-30 de viniluri sub braţ sau într-o plasă. Ne ştiam vizual. Ştiam cine vrea să cumpere. Erau tot timpul ultimele noutăţi, deşi erau şi discuri mai vechi. Găseai orice aveai nevoie. Dacă nu găseai, făceai comezi. Aveam liste cu titlurile. Clientul se uita şi alegea. Ştiu că eu câşigam 10 lei la disc. Îmi plăcea muzica şi aveam ocazia să şi ascult. Acasă nu aveam pick-up, nici casetofon, mergeam pe la prieteni. Ştiu că în 1978 ne-a gonit Miliţia şi ne-am dus în Parcul Botanic“, a mai spus Vaida.

Rockerii se întâlneau în Parcul Botanic

În parcul Botanic, mai exact în spatele Clinicilor Noi, se adunau iubitorii de muzică. Era un loc de întâlnire a rockerilor. Pe lângă discuri, se puteau cumpăra căşti, doze de pickup şi alte produse ce ţineau de muzică. Chiar şi instrumente de cântat. Emil Biebel era printre cei mai cunoscuţi bişniţari de viniluri din Timişoara.

„La 12 ani am început să cumpăr discuri. Ţin minte că primele mele discuri erau un Led Zeppelin şi un Black Sabath. Eram colecţionar şi iubitor de muzică. Am devenit bişniţar de nevoie, la 23 de ani, când m-am însurat. Am primit apartament, dar n-am avut bani de mobilă. Mi-am vândut jumătate din colecţie, câteva discuri“, a povestit Emil Biebel.

Timişoreanul susţine că primii furnizori erau doi etncii români de la Vârşeţ, apoi s-a împrietenit cu cineva din Alibunar, tot din Banatul sârbesc.

„La un moment dat, m-a luat Miliţia din piaţă. Eu le-am spus că este colecţia mea de viniluiri. Au venit la mine acasă, unde au descoperit un metru şi jumătate de Metallica, albumul «Justice for all», tot atât de Iron Maiden, «Seventh son of a seventh son» şi doi metri de Bon Jovi: «New Jersey». S-a uitat la discuri şi mi-a spus că ce colecţie interesantă am. Eram bun prieten cu şeful pieţei şi s-a băgat pentru mine. Pe vremea aia nu trebuia să dai cadou Miliţiei, îşi luau singuri“, a adăugat Biebel.

De la discuri la casete audio

La un moment dat, în Timişoara a apărut moda de a mutiplica discurile, muzica fiind înregistrată pe casete. Aşa s-a născut o nouă metodă de bişniţă, cea cu casetele.

„Noi închiriam discurcurile pentru cei care înregistrau casetele. Discurile nu erau ieftine. Plecau de la 150 de lei, cele sârbeşti, şi ajungeau la 250-350 de lei. În ’89, au ajuns discurile să coste cât o treime din salariu. Cumpărători erau, pentru că în Timişoara erau bani. Vindeam foarte mult. Eu nu am vândut doar discuri pentru că la muzică mă pricepeam“, a mai spus Biebel.

După Revoluţie, Emil Biebel a deschis la Timişoara primul magazin de muzică, Rocka Rolla. Era locul preferat al timişorenilor însetaţi de muzică occidentală. Astăzi, Biebel este proprietarul unui bar, Viniloteca, unde se vând discuri de vinil şi se ascultă muzică doar pe vinil.

Citeşte şi:

Cum prospera „la negru“ Timişoara în comunism. Legătura dintre bişniţarii sârbi, clanurile de romi, Miliţie şi Securitate