Violenţele ţăranilor din zona Olteniei în timpul Revoluţiei de la 1848. Bunurile boierilor erau incendiate

Revoluţia de la 1848 a avut o serie de aspecte violente, de la violenţe de limbaj, arderea unor simboluri ale vechiului regim, până la acte de violenţã fizică, bătăi sau chiar crime.

În lumea ruralã exista o stare de nemulţumire generalã, ca urmare a obligaţiilor clãcãşeşti percepute ca oneroase, dar şi confruntarea cu o epidemie de holerã.

„Vidul de autoritate care se simte în condiţiile dificultãţilor legate de consolidarea guvernului revoluţionar va favoriza apariţia a numeroase cazuri de violenţã. Procesul poate fi explicat şi astfel: membrii fostei administraţii, lipsiţi de putere, în contextul înlocuirii regimului, îşi pierd orice legitimitate în faţa sãtenilor, care profitã de acest lucru, privind cu speranţã revoluţia ca fiind în favoarea lor, «o veste bunã» (în buna tradiţie a mesianismului popular), şi sperând într-o rezolvare pozitivã a propriilor doleanţe. Desigur cã un program coerent al lor nu existã şi, nu rareori, ţãranii profitã de noul cadru pentru a se rãfui personal cu cei care sunt percepuţi ca responsabili de necazurile individuale sau colective. Este vorba nu numai de lipsa îndeplinirii vechilor cerinţe, dar ţãranii vor refuza sã dea ascultare chiar şi mãsurilor guvernului revoluţionar care le apar ca neconforme cu aspiraţiile proprii“, prezintă istoricul Nicolae Mihai în lucrarea „Violenţã şi revoluþie în lumea ruralã din Oltenia la 1848“.

Ţăranii refuzau să mai muncească 

Ţăranii îşi formează propria viziune cu privire la evenimentele pe care le trăiau şi rufuzau să mai lucreze terenurile proprietarilor. „În vara anului 1848, subcârmuitorul plãşii Jiul de Jos, Alecu Gioroceanu, trimitea un raport detaliat cârmuirii judeţului Dolj despre opoziţia violentã a sãtenilor. «Mergând prin sate pentru a citi adresele guvernului cu privire la îndeplinirea de cãtre sãteni a obligaţiilor cuvenite faţã de proprietari pânã la rezolvarea problemei agrare, în satul Padea, o parte dintre clãcaşi au început sã strige cã nu mai voiesc sã lucreze proprietarului şi nici hârtii nu voiesc a mai primi, invitând şi pe ceilalţi sãteni sã se conformeze spiritului proclamaţiei revoluţionare şi nu actelor emise ulterior în problema agrarã.

În faţa tentativei de a aresta pe instigatori, toţi sãtenii au sãrit asupra dorobanţilor şi au eliberat din mâinile acestora pe aceia care urmau a fi arestaţi. Când s-a trimis, la cererea proprietarului, un dorobanţ pentru a-i scoate pe locuitori la strânsul recoltei, toţi ţãranii s-au rãzvrãtit, prilej cu care trimisul autoritãţilor a fost bãtut. Clãcaşii din Padea s-au împotrivit chiar subcârmuitorului, «strigând în gura mare cã nu mai cunosc întru nimic pã slujbaşi, nevoind a primi nici eczamplarurile din partea guvernului»“, arată istoricul Nicolae Mihai.

Noi structuri pentru stoparea violenţelor

Situaţiile de violenţă şi nesupunere se înmulţeau, astfel încât au fost înfiinţate noi structuri pentru păstrarea ordinii: „Prin decretul din 18 iunie referitor la înfiinţarea şi atribuţiile comisarilor, se solicita «sã se arate sãtenilor cã trebuie sã pãzeascã liniştea obşteascã, cãci orice urmare turburãtoare s-ar ivi între dânşii şi proprietari ar putea primejdui drepturile ce li s-au dat lor şi numai vrãjmaşii lor s-ar bucura de aceasta» Comisarii trebuiau sã se preocupe şi de înfiinţarea în fiecare sat a unei garde «spre paza liniştei obşteşti» şi, totodatã, «sã se îngrijeascã pentru o grabnicã înarmare a gvardiei naţionale din oraşe şi a tutulor sãtenilor cu suliţe, lãnci, coase, topoare, arme de foc şi sã-i îndemne a sta gata a apãra drepturile ce le-au dobândit împotriva oricãrii nãvãliri de streini».

Observãm cum în acest caz scopul propagandei era manipularea comportamentele ţãranilor a cãror violenţã trebuia canalizatã cãtre un duşman imaginar, în timp, ce din contrã, violenţa ruralã se revarsã asupra unor persoane bine determinate, vinovaţi reali sau ţapi ispãşitori“, se mai menţionează în lucrarea „Violenţã şi revoluþie în lumea ruralã din Oltenia la 1848“.

Incitare la violenţă

Vremurile erau tulburi şi incitările la violenţă veneau chiar din partea noilor structuri: „Astfel, la 13 august Ministerul de Interne atrage atenţia asupra unor comisari care, fãrã sã ţinã seama de «gradul civilizaţiei în care se aflã sãteanul, împing lucrul prea departe, spunându-le sã dea cu ciomagul în foştii boieri şi alte asemenea cuvinte care sunt în contra ideilor de dreptate şi frãţie ale constituţiei noastre şi care pot aduce şi triste rezultate». Cea mai incendiarã rãmâne însã proclamaþia lansatã de Gheorghe Magheru în 14 sept., a doua zi dupã intrarea trupelor otomane în Bucureşti.

Deşi ea vizeazã pe membrii gãrzilor naţionale şi trupelor neregulate, sã nu uitãm cã cea mai mare parte a lor provenea din lumea satului. Proclamaţia justificã violenţa, ca reflex defensiv, mizând totodatã pe repulsia generalã pe care o trezeşte vechiul regim, prezentat abil în tot ce era mai detestat de ţãrani: «Dacã voi împreunã cu toţii nu vã veţi lupta pentru sfânta noastrã Constituţie, nelegiuitul Regulament, întocmai ca un şearpe turbat, va veni, urmãrit de clacã, de iobãgie, de biciu şi de robie, sã-şi verse mai amar veninul sãu asupra scumpei noastre patrii, şi sã ne sugã mai cumplit»“. 

Violenţa, amplificată de zvonuri

Un loc important în amplificarea violenţei din lumea ruralã olteanã este deţinut de zvonuri. „În lumea ruralã din Oltenia informaţiile ajung cu greu în ciuda mãsurilor luate de autoritãţile revoluţionare pentru extinderea propagandei sale, inclusiv prin solicitarea prezenţei în capitalele de judeţe a preotului şi a câte unui ţãran din fiecare sat pentru ale face cunoscute decretele sale. (...) Atitudinile violente ale ţãranilor din satele oltene sunt explicate de membrii autoritãţilor locale prin circulaţia rapidã a zvonurilor referitoare, de exemplu, la desfiinţarea pedepsei cu bãtaia, «acum, dupã zvonul ce ca fulgerul au pãtruns în ureichile celor ce nu ştiu nici i de moral, nici de civilizaþie, cum cã certarea cu bãtae s-au ardicat de la toate dregãtoriile»“, se mai arată în lucrarea studiată.

Incendierea bunurilor 

O altã formã violentã de exprimare a revoltei din lumea ruralã olteanã o constituia arderea de bunuri aparţinând arendaşilor sau proprietarilor. „Arderea unor bunuri ale arendaşilor şi proprietarilor este un fenomen frecvent mai ales dupã reinstaurarea regimului regulamentar. La 29 noiembrie, D. Filişanu trimitea un raport Departamentului din Lãuntru despre «adesele dãri de foc ce s-au urmat unora din proprietari şi arendaşi, fãrã a putea dovedi dupã cea mai cudinadinsul şi eczacta cercetare urmatã din parte-le pe fãcãtori(i) de rãu». La 21-22 octombrie 1848, aleşii satului Poiana comunicau subcârmuitorului plãşii Câmpul despre un incident de acest gen, identitatea vinovaţilor neputând fi doveditã, «de cãtre cine nu sã ştie, punându-sã foc fânului paelor Dinu Dragnii», dar, se disculpã aceştia, fapta a fost «fãcutã de streini nu de lãcuitori din sat». Se evitau astfel luarea unor mãsuri represive împotriva întregului sat, dupã cum prevedeau edictele“, mai susţine istoricul.