Soarta cruntă a românilor prizonieri de război în lagărele URSS: exterminaţi în cele mai groaznice şantiere sovietice

Prizonierii de război au fost folosiţi ca forţă de muncă în toată economia URSS

Prizonierii români care s-au aflat în lagărele din URSS din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial au fost forţaţi să muncească în condiţii de sclavie, iar cei mai mulţi nu s-au mai întors acasă.

Prizonierii de război au fost implicaţi, cu precădere, în acţiunile de propagandă organizate de aparatul politic sau de contraspionajul serviciilor speciale sovietice. Munca primilor prizonieri se limita la lucrări de amenajare a lagărelor sau la diverse alte acţiuni pe plan local, organizate, de regulă, de către comandanţii de lagăre.

Dovada certă a lipsei de preocupare pentru această problemă o reprezintă faptul că, timp de mai mult de un an de război pe Frontul de Est, în cadrul NKVD al URSS, care gestiona prizonierii de război, nu a existat un departament special pentru organizarea muncii prizonierilor de război.

Abia la 3 august 1942, cu ocazia aprobării Regulamentului de funcţionare a Direcţiei generale pentru problemele prizonierilor de război şi ale persoanelor civile internate, din cadrul NKVD al URSS, de către S.N. Kruglov, adjunct al comisarului poporului pentru afacerile interne, pentru prima oară, în cadrul Direcţiei a fost creată Secţia de organizare şi producţie, care urma să dirijeze procesul de utilizare a prizonierilor de război  ca mână de lucru în economia sovietică.

Potrivit acestui document, Secţia de organizare şi producţie avea sarcina «(…) să asigure utilizarea prizonierilor de război, a persoanelor civile internate şi a contingentului special [militari sovietici care fuseseră prizonieri] ca mână de lucru în industrie, în transport şi în agricultură; să dirijeze activitatea de producţie a lagărelor, să verifice respectarea contractelor [de muncă] încheiate între lagăre şi agenţii economici; să elaboreze diverse modalităţi de evidenţă şi de gestiune a utilizării muncii deţinuţilor, să supravegheze procesul general de folosire la munci a prizonierilor de război, a persoanelor civile internate şi a contingentului special»“, se arată în lucrarea „Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică“

Şase lagăre pentru prizonieri de război

La începutul anului 1942 existau şase lagăre pentru prizonieri de război. Politica faţă de folosirea prizonierilor de război s-a schimbat la începutul anului 1942 din cauza lipsei acute a forţei de muncă în economia URSS cauzată de ampla mobilizare în armată, în primele luni de război, de cedarea, pentru moment, a unor teritorii întinse şi foarte dens populate.

 „La 8/13 ianuarie 1942, a fost emis Ordinul circular nr. 5 al NKVD al URSS privind folosirea tuturor prizonierilor de război apţi de muncă – din Lagărele de la Spasski-Zavod şi de la Elabuga – la activităţi din industrie, prin care se dispunea folosirea lor ca mână de lucru la minele din Bazinul carbonifer Karaganda. Prizonierii din Lagărul de la Aktiubinsk şi cei transferaţi aici din Lagărul de la Temnikov urmau să fie folosiţi la minele de nichel de la Kimpersai. Al treilea mare şantier pentru prizonierii de război a fost organizat la exploatările forestiere din cadrul coloniei de reeducare prin muncă de la Unja, din regiunea Gorki“, se mai prezintă în volumul „Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică“

Două lagăre ale muncii au fost, de fapt, lagăre ale exterminării din cauza condiţiile extrem de grele. Astfel, 2500 de prizonieri, din care 1339 erau români, au fost transferaţi la exploatările forestiere din zona Unja, însă după trei luni, 600 de persoane au decedat şi 1 500 sufereau de distrofie în formă gravă. În urma acestei situaţii, lagărul a fost închis. O situaţie similară s-a înregistrat şi în Lagărul de la Aktiubinsk, unde au ajuns prizonieri români şi germani foarte slăbiţi. Şi acest lagăr a fost închis ca urmare a numărului mare al deceselor. 

„Jumătate din cei prezenţi la exploatările de turbă au decedat“

În anul 1942 Comitetul de Stat al Apărării a luat o hotărâre cu privire la utilizarea prizonierilor de război la exploatările de turbă ale Comisariatului Poporului pentru Staţiile Electrice, astfel că s-au înfiinţat Lagărele de la Monetnaia şi Losinîi, regiunea Sverdlovsk, dar şi extinderea Lagărului de la staţia de cale ferată Basianovskaia.

„În pofida prevederilor concrete ale ordinului referitoare la echipare, la acordarea de asistenţă medicală şi la asigurarea hranei, până la sfârşitul anului 1942, în rândul prizonierilor de război din aceste două lagăre s-a înregistrat o rată extrem de înaltă a mortalităţii. În urma unor cercetări amănunţite privind prezenţa prizonierilor de război în zona Munţilor Ural, istoricii ruşi, V.P. Motrevici şi N.V. Surjikova, precizează că, până la sfârşitul anului 1942, aproape jumătate din cei prezenţi la exploatările de turbă au decedat din cauza distrofiei sau hipotermiei, mai exact, a subnutriţiei şi a lipsei hainelor călduroase“,

se mai arată în lucrarea „Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică“.

O mare parte dintre prizonieri au decedat 

În a doua jumătate a anului 1942, au fost înfiinţate noi lagăre de producţie: Lagărul nr. 89, de la Kozlovka, staţia de cale ferată Tiurlema, pentru construcţia şoselei Gorki-Kazan, Lagărul nr. 64, de la Morşansk, regiunea Tambov, pentru exploatările de turbă, Lagărul nr. 75, de la Riabovo, pentru extracţia turbei102, Lagărul nr. 95, de la Kîştîm, regiunea Celiabinsk, pentru fabricile de producere a materialelor de construcţii.

Comisiile medicale de muncă ale administraţiilor lagărelor au fost obligate să efectueze un consult medical lunar, pentru stabilirea capacităţii de muncă a fiecărui prizonier de război. În urma acestui control, fiecare militar străin, prizonier de război, era repartizat într-una din cele patru categorii de capacitate de muncă, ce presupuneau norme de muncă diferite.

„Adoptarea acestor măsuri, prin care se urmărea organizarea procesului de utilizare a prizonierilor de război ca mână de lucru în economia sovietică, nu a avut efectul scontat din cauza dificultăţilor intervenite în asigurarea regimului alimentar. Anularea normelor de hrană diferenţiate pentru prizonierii de război, prin Circulara nr. 353, din 25 august 1942, a NKVD al URSS, a avut drept consecinţă creşterea mortalităţii şi scăderea capacităţii de muncă a prizonierilor de război. În consecinţă, din cei 17 459 prizonieri de război, preluaţi de la unităţile Armatei Roşii, până la 1 septembrie 1942, în lagărele de producţie erau deţinute doar 8330 persoane, iar 5158 persoane (29,5%) au decedat. Penuria alimentară nu a reprezentat singurul motiv al eşecului organizării procesului de utilizare la munci a prizonierilor de război. În opinia istoricilor ruşi, în mai multe lagăre, prizonierii de război nu au fost repartizaţi la munci, potrivit capacităţii de muncă stabilite în urma controlului medical. De asemenea, organizarea deficitară a procesului de producţie a cauzat numeroase întreruperi ale acestuia. Prizonierii de război nu dispuneau de unelte sau echipament special, iar locul de muncă se afla la distanţe mari de lagăr, fapt care determina un consum excesiv de energie şi timp“, se mai relatează în volumul în care se prezintă situaţia prizonierilor români din URSS.

Prozonierii români folosiţi la extracţia cărbunelui

După primele zile ale ofensivei sovietice de la Stalingrad, de la sfârşitul anului 1942, a urmat un flux masiv de prizonieri. 64 000 prizonieri de război au fost trimişi în lagărele existente. Au fost organizate opt noi lagăre, cu o capacitate de 30.000 persoane, pentru a munci la întreprinderile şi la exploatările forestiere din cadrul Comisariatului Poporului pentru Industria Forestieră; 16.000 persoane au fost trimise la munci la întreprinderile din cadrul Comisariatului Poporului pentru Industria Carboniferă, iar 10.000 persoane au fost trimise la munci pe şantierele metalurgice.

La o lună de la începutul ofensivei sovietice, la 20 decembrie 1942, Comitetul de Stat al Apărării a a dispus folosirea la munci de extracţie a cărbunelui a prizonierilor de război români, astfel că au fost transportaţi în lagărele din regiunile Ivanovo, Tula, Riazani, situate în apropierea capitalei URSS. 

La începutul anului 1943, prizonierii de război români erau deţinuţi în Secţiile nr. 13 şi 14 ale Lagărului nr. 283, de la Stalinogorsk, staţia de cale ferată Uzlovaia. 

În primăvara anului 1943, a fost emis un ordin cu privire la principiile utilizării prizonierilor de război ca mână de lucru, moment din care problema folosirii prizonierilor la munci a fost ridicată la nivel de politică de stat.

„În prima jumătate a anului 1943, principala problemă care afecta realizarea acestui proiect, a fost capacitatea de muncă scăzută a prizonierilor de război deţinuţi în lagărele NKVD. În acest sens, relevant este cazul Lagărului nr. 84 de la Monetnaia şi Losinîi al cărui efectiv, în perioada 15 aprilie-20 mai 1943, în pofida deceselor şi transferurilor destul de frecvente, s-a menţinut la nivelul a peste 5.000 prizonieri de război din care românii reprezentau peste 40%. Conform rezultatelor inspecţiei din 20 mai 1943, în lagăr erau 1.668 bolnavi, iar 1.177 persoane se aflau la echipele de recuperare, ceea ce însemna că, în acel moment, aproape jumătate din prizonierii deţinuţi nu puteau fi utilizaţi ca mână de lucru în procesul de producţie“.

Prizonierii români erau deţinuţi în 16 lagăre 

La 1 august 1943, în cele 16 lagăre de producţie ale NKVD al URSS, erau deţinuţi 41.296 prizonieri de război, din care, la munci, erau folosite doar 18.830 persoane (45,6%).

Pentru perioada dintre sfârşitul anului 1943 şi începutul anului 1944, prizonierii de război români erau, practic, prezenţi în toate cele 16 lagăre de producţie ale Direcţiei generale pentru problemele prizonierilor de război şi ale persoanelor civile internate. Militarii români erau majoritari în Lagărul nr. 75 de la Riabovo (extracţia turbei), Lagărul nr. 93 de la Tiumeni (exploatări forestiere), Lagărul nr. 99 de la Spasski-Zavod (industria carboniferă). 

Peste 100.000 de prizonieri români

Dina doua parte a anului 1944, ponderea prizonierilor în economia sovietică a crescut semnificativ . La 1 martie 1944, în diverse domenii ale economiei sovietice, activau peste 31.000 prizonieri de război, iar la 19 iunie 1944, numărul  acestora depăşea 80.000. „Se poate afirma că, în 1944, utilizarea forţei de muncă a prizonierilor de război în economia sovietică dobândise o amploare foarte mare“, se arată în lucrarea „Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică“.

Politica faţă de prizonieri s-a schimbat, punându-se accent pe folosirea lor la muncile conforme pregătirii lor profesionale.

La începutul anului 1945, numărul prizonierilor de război angrenaţi în procesul de producţie a crescut în mod substanţial, fenomenul fiind de creşterea fluxului de militari străini luaţi prizonieri de trupele sovietice, aflate în ofensivă. În lagărele NKVD al URSS se aflau aproximativ 700.000 de prizonieri de război. Conform unei note informative a Direcţiei generale pentru problemele prizonierilor de război şi ale persoanelor civile internate, la 1 martie 1945, în URSS erau deţinuţi 106.482 prizonieri de război români, din care 79.180 persoane (74%) erau concentrate în lagărele NKVD din zonele industriale sovetice: Donbass, Ural, regiunile Sverdlovsk, Celiabinsk, Zaporojie, exploatările de turbă din regiunea Ivanovo, şantierele de la Stalingrad, Astrahan, Dnepropetrovsk, Kiev, Odessa, portul de la Sevastopol, şantierele navale de la Nikolaev. La începutul anului 1945, cea mai mare parte a prizonierilor de război români era utilizată ca mână de lucru în cele mai importante obiective din industria sovietică. 

Lagărele, plătite pentru munca prizonerilor

„În prima jumătate a anului 1945, conducerea sovietică a întreprins o serie de acţiuni în vederea perfecţionării sistemului de utilizare a prizonierilor de război în producţie. Interesul sporit faţă de industria carboniferă a determinat şi introducerea primelor măsuri de reorganizare a muncii în acest domeniu142. Pentru creşterea productivităţii muncii, s-a procedat la organizarea prizonierilor de război în unităţi de tip militar. Brigăzile de muncă au fost înlocuite cu grupe, plutoane, companii, batalioane, iar şefii de barăci au devenit comandanţi ai acestor subunităţi, fapt ce a permis introducerea unei discipline de muncă severe şi utilizarea la maximum a efectivului de resurse umane disponibil. Prizonierii de război care îndeplineau sau depăşeau normele de muncă în industria carboniferă primeau prime în bani“, se mai prezintă în lucrarea „Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică“.

După încheierea, în mai 1945, a ostilităţilor pe continentul european şi creşterea fluxului de prizonieri, NKVD al URSS a stabilit noi reguli în direcţia perfecţionării sistemului de folosire a prizonierilor de război la munci. Astfel, s-a dispus repartizarea în producţie, în diverse ramuri ale economiei sovietice, a 2.100.000 prizonieri de război.

Prin Directiva nr. 28/56, din 23 august 1945, a Direcţiei generale pentru problemele prizonierilor de război şi ale persoanelor se prevedea remunerarea lagărului de către agentul economic exact ca în cazul în care lucrările ar fi fost executate de muncitori civili angajaţi. Prin acest document a fost oficializat statutul lagărului de furnizor de forţă de muncă.

Conform datelor prezentate de către Direcţia generală pentru problemele prizonierilor de război şi ale persoanelor civile internate, la 10 septembrie 1945, în lagărele NKVD al URSS care furnizau forţă de muncă pentru întreprinderile din industria sovietică erau deţinuţi peste 88.000 militari români, majoritatea fiind angrenaţi în procesul de producţie din industria carboniferă, 21.000 persoane. Aproape jumătate, 40.000, au fost eliberaţi şi repatriaţi până la sfârşitul anului 1945. În primele loturi de prizonieri de război români repatriaţi, au fost incluse persoanele bolnave, epuizate şi invalide.

Până la 10 aprilie 1946, din lagărele NKVD al URSS au fost eliberaţi şi repatriaţi peste 82.000 prizonieri de război români. 

Militarii români rămaşi în URSS munceau la minele de cărbune, pe şantiere, la exploatările forestiere, în întreprinderi, în agricultură, fiind repartizaţi, practic, în toate regiunile şi ţinuturile părţii europene a Uniunii Sovietice, precum şi în Kazahstan, zona Munţilor Ural şi Siberia.

În perioada 1947-1949, au fost repatriaţi 32 441 prizonieri de război români, iar alături de ei şi militari ai armatei române de alte naţionalităţi. La 1 ianuarie 1953, în URSS mai erau deţinuţi 593 prizonieri de război români, din care 590 persoane erau condamnate şi 3 persoane erau deţinute fără condamnare.