Cum a apărut clopotul şi care-i sunt semnificaţiile religioase. Creştinii au refuzat să-l folosească la început

Clopotele sunt folosite pentru a anunţa sau a atrage atenţia asupra unui eveniment important. Le „aminteşte creştinilor de îndatoririle lor religioase şi morale“.

Clopotul a fost şi este folosit atât în unele scopuri obşteşti, dar, mai ales, în manifestările bisericii creştine. „Prin poziţia limbii care loveşte în pereţii săi, clopotul evocă poziţia a tot ce este suspendat între cer şi pământ, stabilind astfel o comunicare între ele. (...) Muzica clopotului răsună în sufletul credincioşilor ca o voce venită de sus. Acesta are darul ca toţi care-i vor auzi sunetul, ziua sau noaptea, să se deştepte spre slava lui Dumnezeu. El aminteşte creştinilor de îndatoririle lor religioase şi morale, îndemnându-i la plinirea poruncilor dumnezeieşti, chemându-i în lăcaşul sfintelor biserici.“, arată istoricul Anca Beatrice Todireanu în lucrarea „Clopotul şi semnficaţia lui“.

Clopotul nu a fost o invenţie creştină. A fost întrebuinţat din cele mai vechi timpuri, cu mult înainte de apariţia şi răspândirea religiei creştine.

„Au fost foarte abundente în Asia, în Dinastia lui Tcheou din 1123 până în 247 î.e.n. Monumentele antice din Fenicia şi din Egipt au furnizat şi ele numeroşi clopoţei. Macedonia, Grecia, Italia îi foloseau la o mulţime de întrebuinţări. Un car funebru care transporta rămăşiţele lui Alexandru cel Mare purta de jur împrejur nişte franjuri de aur în reţea ale căror fire aveau un deget grosime de care erau agăţaţi nişte clopoţei mari groşi care se auzeau de departe. Acest car funebru era tras de 64 de catâri împodobiţi şi ei cu harnaşamente şi cu coliere cu clopoţei de aur. Într-un cimitir s-au găsit clopoţei obişnuiţi, grosolani care ţineau rolul de zurgălăi în harnaşamentul cailor, conform unei tradiţii - datini care s-a menţinut la ţară până în zilele noastre. În acest cimitir au fost îngropaţi o mulţime de oameni de la ţară care credeau cu putere în virtuţile sunetelor de clopoţei care aveau rolul de a îndepărta de la animalele lor spiritele rele, conform unei superstiţii foarte răspândite care nu se limita numai la animale, ci se extindea până şi la oameni. Creştinii au făcut şi ei apel la clopoţei, aşa cum aceştia erau denumiţi de cei de demult, drept «tintinnabula» sau mai rar «tintina»; această denumire aplicându-se doar clopoţeilor de dimensiuni mici. Cimitirele romane ne-au furnizat de altfel o recoltă frumuşică de clopoţei şi zurgălăi (la Roma, la Pompei, la Herculanum)“, ne explică istoricul.

Din ce materiale se confecţionau clopotele

Clopotele erau confecţionate din diferite materiale, de la aur şi până la porţelan. „Argintul, bronzul, arama, fierul şi chiar aurul au folosit la fabricarea tintinabulelor.  S-au întâlnit câteva specimene şi din sticlă albă, din porţelan sau din lut ars. În general clopoţeii din metal au fost turnaţi dintr-un singur jet dar în curând, fie din lipsă de îndemânare fie din economie s-au făcut clopoţei , din metal bătut, compuşi din mai multe părţi. Uneori cupa este din fier iar inelul este din bronz. După invaziile barbare şi în secolele următoare , clopoţeii de la gâtul animalelor de la păşune erau adesea din fier“, se prezintă în lucrarea „Clopotul şi semnficaţia lui“.

Folosinţa clopoţeilor 

În antichitate, clopoţeii erau folosiţi pentru semnalarea anumitor momente din activitate cotidiană. De exemplu, anunţau orele deschiderii băilor publice, iar în oraşul Iasso, din vechea Caria, grecii anunţau deschiderea pieţei de peşte, prin sunetul clopotului.

„Dimineaţa, sunetul de clopot îi trezea pe sclavi şi pe clienţi. Câinii, caii, boii şi alte animale, purtau la gât clopoţei. La Pompei, s-au găsit două shelete de cai care aveau la gât, fiecare, câte trei clopoţei din bronz. Uneori se impunea obligaţia de a purta un clopoţel la gât unor indivizi care erau temuţi în mod special sau urâţi, unor nebuni, unor criminali, sau în Evul Mediu - leproşilor. Pe de altă parte, ceremoniile religioase recurgeau la clopot, ca de pildă în cultul Prosperinei, în care preoţii anunţau începutul jertfei prin sunetul unor mici clopoţei  sau la sărbătorile din luna mai ale fraţilor Arvali, când aceştia invitau poporul la Roma prin sunetul clopotului“, relatează Anca Beatrice Todireanu.

Pătrunderea clopotelor în religia creştină

În prima etapă, creştinii au respins folosinţa clopotului în practicile rituale, pentru că îl considerau un obiect aflat în strânsă legătură cu cultele păgâne. Anunţarea activităţilor religioase se făcea de diaconi.

„Acceptarea clopotelor în creştinism este în strânsă legătură cu amintirea clopoţeilor de pe haina arhiereului din Vechiul Testament cât şi cu amintirea trâmbiţelor, care anunţau poporul ales, timpul jertfei şi sărbătorile în cadrul anului liturgic. Pe lângă clopoţei şi clopote mai mari, se foloseau în secolul al IV-iea şi toaca, trompeta şi ciocanul de lemn cu care se lovea în uşile chiliilor monahilor, pentru a-i chema la rugăciune. Clopotele au intrat în uzul Bisericii creştine mai întâi în ţările din Apus. Acest fapt este menţionat în documente încă de la începutul secolului al VI-lea. În scrisoarea diaconului Fulgenţiu Ferrand din Cartagina către Eugippius, stareţul Mănăstirii din Lucullano (515) întrebuinţarea clopotelor este menţionată ca o datină prea sfântă a monahilor.(…) Din secolul al VII-iea, clopotele apar tot mai des în inventarele bisericilor, iar sacramentarele apusene din secolul al VIII-lea cuprind rugăciuni speciale pentru binecuvântarea lor. În timpul lui Carol cel Mare, călugării benedictini erau renumiţi pentru clopotele realizate. În Răsăritul ortodox, clopotele au fost introduse în serviciul Bisericii abia prin sec. al IX-lea, când ştim că la 857, Dogele Veneţiei, Ursus, a trimis în dar împăratului bizantin Mihail al III-lea (842-867) 12 clopote. Acesta le-a aşezat într-o clopotniţă pe care a clădit-o în faţa bisericii Sf. Sofia din Constantinopol“, se mai arată în lucrarea „Clopotul şi semnficaţia lui“.

Primele clopote din ţările române 

După puţin timp de la amplasarea clopotelor în faţa bisericii Sf. Sofia din Constantinopol“, Biserica Sf. Apostoli dar şi altele din capitală au fost înzestrate cu clopote. Introducerea clopotelor în bisericile ortodoxe a cunoscut o dezvoltarea de amploare începând cu secolul al XIII-lea, după instaurarea Imperiului.

„Clopotele au fost folosite intens până la căderea Constantinopolului sub turci, care au interzis creştinilor baterea clopotului permiţându-le să folosească doar toaca. Aşa se explică bucuria diaconului Pavel Alep, care venind la jumătatea veacului al XVII-lea din Orient în Ţările Române, a auzit pentru prima oară clopotele bătând la Galaţi , lucru care l-a umplut de bucurie şi l-a mişcat până la lacrimi. Prin introducerea clopotelor în cult, s-a făcut necesară construirea unor turnuri-clopotniţă, adică încăperi anumite pentru instalarea clopotelor. Atunci când aceste încăperi constituiau clădiri separate de edificiul bisericii (dar totdeauna în apropierea ei) clopotniţele aveau de obicei forma de turnuri înalte, circulare sau poligonale, mai rar dreptunghiulare, fiind făcute din zid sau din lemn. Clopotul era atârnat la înălţime pentru a putea fi auzit la mari depărtări, de aceea camera lor are în general, forma de foişor deschis din toate părţile.

În Nordul Transilvaniei. încă dinainte de secolul al XIII-lea, existau astfel de turnuri clopotniţe în Cuhea, Ieud, Giuleşti, Văleni. În Principatele Române printre primele mănăstiri care au avut turn clopotniţă amintim Mănăstirea Cotmeana şi Bistriţa din Moldova. Multe din ctitoriile lui Ştefan cel Mare s-au bucurat de clopotniţe, menţionând aici Mănăstire Sf. Nicolae din Popăuţi, M-rea Probota, Biserica din Părhăuţi sau Mănăstirea Putna cu deja cunoscutul clopot cel mare numit Buga ( 1182) care cântăreşte 1.565 kg.

Pe raza oraşului Bucureşti, cele mai vechi clopote se găsesc la Bisericile Sf. Ilie Gorgani din 1701-1702, la Biserica Dintr-o zi ( 1703-1704). Biserica Răzvani (1705-1706) Mănăstirea Antim (1714-1715). Cel mai vechi clopot din Ţara Românească, se află la ctitoria lui Mircea cel Bătrân de la Mănăstirea Cotmeana şi a fost dăruit de jupânul Dragomir în 1385“, ne mai prezintă istoricul Anca Beatrice Todireanu.

Sfinţirea clopotului

Înainte de a fi utilizat în biserică, clopotul este sfinţit. Pentur acest lucru se face o slujbă specială: „preotul iese din biserică vine la clopot şi acolo, fiind pregătită apa sfinţită, face începutul obişnuit,  urmat apoi de citirea Psalmilor 148, 150 precum şi de Ecteniile rostite de diacon, după care se adaugă rugăciunile de binecuvântare a clopotului. Se continuă cu rostirea Psalmului 28, apoi cu o Rugăciune de sfinţire, Preotul slujitor, ia aghiasmă, stropeşte clopotul din patru părţi pe din afară. Prin slujba de sfinţire la care este supus, clopotul are puterea de a alunga viclenia şi asuprirea vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevăzuţi, să liniştească şi să nceteze furtunile, vânturile şi grindinile, viforul şi tunetele cele înfricoşătoare, fulgerele şi văzduhurile cele vătămătoare“, se precizează în studiul „Clopotul şi semnficaţia lui“.

Când se trag clopotele

Clopotele se trag la biserică atunci când vine în vizită o înaltă faţă bisericească, când se anunţă încetarea din viaţă a unui creştin, precum şi la înmormântări şi la Slujba Parastasului, când se cântă „Veşnica pomenire", precum şi la Denia de Vineri seara în Săptămâna Patimilor în timpul ocolirii Bisericii cu sfântul epitaf. În Noaptea Învierii se bate toaca şi se trag clopotele îndelung în tot timpul procesiunii din biserică până se începe citirea Evangheliei. Nu se trag clopotele atunci când cineva se cunună religios.