Cine au fost „ceangăii“ şi cum au ajuns până în Moldova. Au fost recunoscuţi oficial în Ţările Române prin Constituţia din 1866

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Există o întreagă controversă iscată de la faptul că un preot secui, refugiat în Moldova, îi denumeşte pe catolicii din această regiune drept «ceangăi maghiari».

„În anul 1781 când, un preot secui pe nume Zold Peter, refugiat în Moldova în urma evenimentelor de la Madefalva din 17642 (cunoscutul Siculicidium), foloseşte relativ la catolicii din spaţiul moldav sintagma «ceangăi maghiari»\ făcând în acest fel o inovaţie lingvistică prin alăturarea a doi termeni: «ceangău» (folosit în Transilvania) şi «ungur» (folosit la adresa catolicilor din Moldova, cu sensul de locuitor venit din Ţara Ungurească, cum mai era denumită Transilvania) raportând termenul la o comunitate şi creând astfel un fals etnonim“, prezintă muzeograful Anton Coşa în lucrarea „Catolicii din Moldova şi «fenomenul ceangău»“.

Originea termenului

Anton Coşa încearcă să găsească în lucrarea sa originea cuvântului: „Termenul «ceangău» a fost folosit în decursul timpului cu sensuri diferite, fără să se încerce stabilirea momentului istoric când apare, aspect deosebit de important în privinţa înţelesului corect pe care l-a avut iniţial. (...) Spaţiul originar al termenului „ceangău“ a fost sud-estul Transilvaniei. Lingviştii susţin faptul că în privinţa sensului unui cuvânt, trebuie căutată întotdeauna forma primară existentă în limba de origine a acestuia. Printr-o analiză de «arheologie lingvistică», am căutat această formă primară a termenului «ceangău» şi am găsit-o în maghiarul «csâng», cu variantele «csângani», «csângdni», «elcsângdni», cu înţelesul de «străin», «înstrăinat», arătând deci o însuşire, o calitate, fiind cu alte cuvinte un nume calitativ. Acesta era folosit de către secui pentru a desemna iniţial pe cei care nu erau secui. Aceştia puteau fi români, saşi sau alţi trăitori în secuime ori la graniţele teritoriului secuiesc, unii dintre ei aspiranţi la calitatea de secui“.

Secuizarea românilor, un proces firesc

O serie de documente medievale artată că secuii şi românii participau la anumite acţiuni militare sau economice comune. „Putem vorbi astfel de existenţa în Transilvania a unui statut de egalitate între români şi secui, care a favorizat, de altfel, asimilarea primilor, lucru confirmat de documentele ulterioare din secolele XIV-XVI, din care nu mai reiese acest statut de egalitate, fapt care ne demonstrează că secuizarea era avansată“, arată muzeograful Anton Coşa, de la Bacău. .

Procesul de secuizare al românilor din sud-estul Transilvaniei a fost unul firesc, susţine autorul lucrării, şi trecerea la statutul de secui se făcea doar  „Precizăm aici că acesta a fost unul natural, firesc în condiţiile unui spaţiu de interferenţă pe mai multe planuri. Iniţial, a avut loc la nivel individual. În evul mediu transilvan nu oricine putea deveni secui, aspect trecut de multe ori cu vederea, ci doar acela care făcea dovada prestării unui serviciu în schimbul căpătării acestei calităţi. (...) Termenul «secui» avea prin urmare şi altă accepţiune, nefiind doar un etnonim oarecare, ci arătând şi o însuşire, o calitate privilegiată, obţinută în schimbul anumitor servicii, de regulă militare ori economice“, se mai arată în lucrarea „Catolicii din Moldova şi «fenomenul ceangău»“.

O parte dintre secui au emigrat în Moldova

Secuii încep să emigreze în Moldova şi Ţara Românească, după ce pământurile lor sunt luate de voievodul Transilvaniei şi ajung în posesia unor nobili. 

„Secolul al XV-lea aduce schimbări în structura proprietăţii în sud-estul Transilvaniei în sensul împroprietăririi unor nobili pe pământurile secuilor şi implicit o restrângere a drepturilor acestora din urmă de către voievodul Transilvaniei, determinând emigrări ale secuilor în Moldova şi Ţara Românească. Astfel, ei cer într-un lung şi detaliat memoriu, în decembrie 1492, regelui Vladislav al II-lea, schimbarea voievodului Transilvaniei de atunci, anume Ştefan Bâthory, din cauza faptului că acesta din urmă le restrânsese foarte mult drepturile şi privilegiile, în caz contrar ameninţând cu emigrarea. O parte a secuilor care îşi pierd privilegiile specifice şi sunt nevoiţi să emigreze în Moldova ori în alte zone, vor fi şi ei denumiţi «ceangăi» începând din secolul al XV-lea“,

menţionează muzeograful băcăuan.

Folosirea termenului de „ceangău“

La început, termenul „ceangău“ era folosit în mod individual, după care, mai târziu a fost atribuit catolicilor din Moldova. „De fiecare dată, termenul «ceangău» era raportat la individ şi nu la o comunitate anume, lucru firesc având în vedere faptul că individul era cel care primea acest nume calitativ, nu comunitatea din care făcea parte. Extrapolarea folosirii termenului la nivel comunitar are loc mai târziu, în 1781, prin utilizarea sintagmei «ceangăi - maghiari» de către preotul Zold Peter la adresa catolicilor din Moldova şi crearea în acest fel a unei false probleme etnice ca urmare a generalizării noului cuvânt ca etnonim, situaţie fără suport în planul realităţii concrete teritoriale. Până la inovaţia lingvistică a preotului Zold Pcter, documentele interne moldoveneşti ori relatările misionarilor folosesc la adresa catolicilor din Moldova determinativele «ungur» şi «ungurean», dar nici acestea ca etnonime, ci arătând provenienţa din Transilvania (ŢaraUngurească) a acestora. Pe lângă denumirile de mai sus, termenul «catolic» era destul de frecvent întâlnit în documente, fiind folosit chiar de către locuitorii catolici pentru a se autodefini“, menţionează Anton Coşa. 

Prima atestare a termenului de ceangău apare într-un document din 8 iunie 1443, unde este vorba despre un personaj pe nume Iliaş Şanga. 

Cum au fost primiţi „ceangăii“ în Moldova

Catolicii din Moldova au constituit un grup religios, care a suferit, în timp, o alterare. „Generalizarea forţată a utilizării termenului «ceangău» la adresa catolicilor din Moldova a avut o serie de urmări privind receptarea lor de către societatea majoritar ortodoxă, accentuându-le alteritatea. Problema impactului pe care locuitorii catolici din spaţiul moldav l-au avut în societatea românească şi modul în care aceasta din urmă i-a receptat, comportă firesc o abordare globală a raporturilor dintre majoritate şi minoritate în spaţiul românesc, o analiză atentă a raportului dintre identitate şi alteritate din perspectiva catolicilor, o evidenţiere a strategiilor de integrare socială a acestora, precum şi un studiu de mentalitate. Din punctul nostru de vedere, nu putem vorbi în ceea ce-i priveşte pe locuitorii catolici din Moldova, de un grup etnic distinct, de o comunitate etnică aparte, ci de un grup religios, de o comunitate religioasă, care, având o origine etnică eterogenă s-a regăsit într-o formă socială uniformizată prin ceea ce noi am denumit «liantul unificator al religiei catolice»“, se arată în lucrarea „Catolicii din Moldova şi «fenomenul ceangău»“. 

Şi alţi transilvăneni au venit în Moldova

Emigrarea transilvănenilor de diferite naţionalităţi în Moldova a continuat, iar grupul catolicilor a devenit din ce în ce mai mare. „Emigrările continue de transilvăneni începând din secolul al XIII-lea vor asigura dăinuirea în timp a populaţiei catolice din satele şi oraşele moldoveneşti, noii emigranţi, indiferent dacă erau români, secui, unguri ori saşi, integrându-se în cadrul noilor comunităţi. În aşezările catolice moldoveneşti se vor stabili la începutul secolului al XV-lea şi refugiaţii husiţi, saşi şi unguri. Cu toate vicisitudinile istoriei prin care au fost nevoiţi să treacă şi locuitorii catolici din Moldova, remarcăm o permanenţă a acestora în acest spaţiu, o continuitate în întreaga perioadă medievală şi modernă, lucru confirmat de documentele consultate. Menţionăm în sprijinul acestei afirmaţii, aici, doar perpetuarea a numeroase nume din recensământul catolicilor din Moldova întocmit în 1646 de către episcopul Marca Bandini, în recensământul din 1696 al aceleaşi populaţii, întocmit de către misionarul Bernardino Silvestri, în recensămintele numite "Status animarum" redactate începând din secolul al XVIII-lea în cadrul parohiilor catolice din Moldova, marea majoritate fiind frecvente până în zilele noastre“, se arată în lucrarea muzeografului Coşa. 

Catolicii din Moldova au rezistat

Emigranţii catolici din Transilvania au rezistat pe pământul Moldovei. „Catolicii din Moldova au rezistat mai ales datorită religiei lor şi graiului care le-a conservat identitatea însă le-a accentuat în acelaşi timp şi alteritatea faţă de majoritarii ortodocşi, în concepţia cărora un locuitor catolic era străin pentru că: era catolic, era «ungur» ori «ungurean», se îmbrăca în straie ardeleneşti tradiţionale, avea o cultură populară ardelenească (deşi românească), vorbea altfel – ardeleneşte româneşte şi graiul unguresc ceangău“, arată Anton Coşa.

Percepuţi ca o ameninţare

Cei veniţi din Transilvania în Moldova era priviţi ca o poosibilă ameninţare de căre autorităţile din Moldova. «Străinii», «ungurii», «catolicii», «ceangăii», cum sunt denumiţi locuitorii catolici din Moldova în secolul al XIX-lea, sunt percepuţi ca o posibilă ameninţare de către autorităţile moldoveneşti. La o atare atitudine au contribuit fireşte factori multipli, în cele mai multe cazuri independenţi de voinţa celor care făceau parte din minoritatea catolică“, se mai prezintă în lucrarea „Catolicii din Moldova şi «fenomenul ceangău»“.

Ruptura a fost adâncită şi de discursurile naţionaliste. „Discursurile naţionale sunt şi ele prezente. Ungurii se plâng de faptul că nu întâlnesc Ia catolici «spirit naţional maghiar», că locuitorii «ceangăi» îşi pierd «naţionalitatea maghiară», ceea ce nu-i descurajează, dimpotrivă îi motivează în consecventa cu care continuă să-i revendice. Românii, la rândul lor, îi acuză de lipsa sentimentelor naţionale româneşti. Cel ce este catolic nu poate fi în acelaşi timp şi român, în mentalitatea timpului. (...) Faptul că reprezentanţii cultului catolic erau priviţi cu rezerve de către instituţiile româneşti din Moldova modernă, a avut repercursiuni şi asupra populaţiei catolice. Această receptare nefavorabilă a preoţilor catolici se datora implicării unor state străine (Franţa, Rusia şi Austria), care-şi revendicau protectoratul asupra catolicilor din Moldova, preoţii fiind priviţi astfel ca purtători ai intereselor acestor puteri europene în spaţiul moldav“, arată Anton Coşa.

Kogălniceanu, un susţinător al drepturilor catolicilor

Mihai Kogălniceanu a fost un susţinător al integrării catolicilor şi conferirea acestor de drepturi egale cu ceilalţi locuitori: „Mihai Kogălniceanu care depune în secolul al XIXlea eforturi considerabile în vederea  recunoaşterii unui statut de egalitate al catolicilor în raport cu ortodocşii, chiar dacă motivaţiile care au determinat o asemenea atitudine erau diverse. A fost însă un pas foarte important în eforturile privind acordarea de drepturi politice catolicilor, chiar dacă exista o puternică opoziţie ortodoxă. (....) Mihai Kogălniceanu înscrisese de altfel drepturile catolicilor în "Dorinţele partidei naţionale din Moldova" (punctele 25 şi 26). La punctul 25 citim: «Peste 50 mii români sunt catolici. Până acum guvernul nu s-a ocupat nicidecum de educaţia atât morală, cât şi religioasă a lor. Clerul lor este străin şi nu se sprijineşte de către stat. Este dar neapărată trebuinţă ca şi aceşti fii ai patriei să tragă parte din folosurile publice». Kogălniceanu cere drepturi pentru pământenii catolici care «în cea mai mare parte» erau «adevăraţi români de origine», «ca aşa cu toţii să fim o singură naţie: naţia română şi să avem şi să apărăm o singură patrie: frumoasaRomânie»“

Autoritatea politică românească i-a recunoscut în cele din urmă şi juridic ca pământeni pe locuitorii catolici din Moldova, statut consfinţit prin articolele Constituţiei din 1866.

Târgu-Jiu



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite