Spitalul dispărut din Curtea Domnească. Unde se tratau în trecut pacienţii, printre care s-a aflat şi Camil Petrescu

Primul spital judeţean datează din 1822, când orăşenii au obţinut permisiunea de la domnitor să-şi construiască o unitate cu patru camere, o casă pentru doctor şi o alta pentru spiţărie şi spiţer, undeva pe strada Bărăţiei.

Spitalul se întreţinea din veniturile Târgului din Afară şi din obolul credincioşilor. În 1833 spitalul judeţean apărea ca o instituţie sanitară nou creată prin stăruinţa vornicului Barbu Ştirbei şi funcţiona într-o clădire ce exista la întretăierea străzilor Avram Iancu cu Calea Domnească. 

În 1846 s-a înfiinţat Spitalul de Boli Venerice (Casa de leac) în casa închiriată de la Hristache Tungescu, după care în 1851 se va muta în casa cluceresei Elena Hiotu. Din 1853 acesta va deveni spital districtual cu caracter permanent, fără a avea un local propriu. 

Nicolae Băleanu a donat în 1861 casele sale, din Strada Mare, pentru funcţionarea spitalului districtual, care a intrat în reparaţii capitale în 1863-1864. 

Spital în Curtea Domnească

În 1886 s-a luat iniţiativa construirii unui local propriu pentru spital, situat în incinta Curţii Domneşti, iar în anul următor, s-a alocat suma de 2.000 de lei pentru întocmirea planurilor. Lucrările au demarat greu, spitalul fiind terminat în 1899, la insistenþa doctorului D. Iovitz, numindu-se Spitalul Judeţean. 

Se considera că noul edificiu a fost realizat după regulile igienei în vigoare, în sistem pavilionar, având şi un pavilion separat pentru bolile contagioase şi pentru autopsie. Spitalul a fost dotat cu aparatură necesară: un laborator pentru analize şi cu personal adecvat. Ulterior  s-a costatat că localul spitalului a fost realizat defectuos, o parte din ziduri s-au surpat, însă spitalul a continuat să funcţioneze după război (clădirea a fost dezafectată în 1977).  

Corpul medical avea să demonstreze că alegerea loculului nu fusese fericită, insistându-se să i se dea o altă destinaţie (un muzeu de antichităţi). În ciuda a numeroaselor probleme Spitalul Judeţean a reprezentat o instituþie care s-a impus şi a reuşit să câştige încrederea locuitorilor prin activitatea unor medici cu vocaţie.

Doctorul Costache Marinoiu propunea construirea unui nou spital într-o altă locaþie. Alături de el, au lucrat Dumitrescu (medic secundar), St. Niculescu subchirurg), N. Istrătescu (intendent), Sevasta Rãdulescu (moaşă), I. Emanoil.

Serviciile medicale în timpul Războiului Mondial

După Primul Război Mondial s-a pus problema construirii unui nou local pentru Spitalul Judeţean, pentru care au militat oameni politici (C.D.Dimitriu) şicorpul medical (dr.D.Oprescu). În 8 noiembrie 1924 a fost pusă temelia noului spital, semnându-se actul constitutiv de către autorităţile centrale şi locale. 

Spitalul s-a construit după planului arh.I.Ionescu, iar întreaga lucrare s-a terminat în 1930, când a fost pusă o placă „în memoria dr. Dimitrie Oprescu, fost medic primar al spitalului 1dec. 1919-1 ianuarie 1925”. Secţia de tuberculoşi a fost înfiinţată  în 1930 şi a funcţionat într-un pavilion special amenajat în cadrul Spitalului Judeţean. Noua secţie, care dispunea de 20 paturi, a fost inaugurată în prezenţa lui Ion Mihalache. Secţia a fost modernizată prin realizarea unei săli de cură, o sală de mese, un laborator şi un parc înconjurător. Acest progres s-a datorat medicului Victor Gh. Ionescu, întâiul medic primar al secţiei TBC care a funcţionat între anii 1930-1932. În 1932 s-a introdus vaccinarea antituberculoasă a noilor născuþi. La 7 oct. 1934 s-a pus piatra fundamentală a pavilionului de boli interne. În 1938 spitalul avea un personal format din şapte medici, un farmacist, un administrator, trei sanitari, o moaşă şi un număr de 120 de paturi. 

În perioada comunistă, în 1969, sănătatea publicã era asiguratã de Spitalul Judeţean care avea un număr de 615 paturi, o policlinică modernă şi şase circumscripţii urbane în care îşi desfăşurau activitatea 94 demedici şi 334 cadre medicale cu studi medii. În cincinalul 1965-1970 s-au înfiinţat două secţii noi de oftalmologie şi de ORL, iar secţia dechirurgie a fost modernizată cu o nouă sală de operaţie. 

În 1970 s-a construit clădirea centrală a actualului Spital Judeţean de Urgenţă,având parter şi cinci etaje, pentru unitatea de primire urgenţe şi secţiile de chirurgie, obstetrică ginecologie, boli interne şi pediatrie, precum şi un ambulatoriu pentru toate specialităţile medicale.   

Cum a ajuns Camil Petrescu în spitalul de la Târgovişte

Cum a ajuns Camil Petrescu în spitalul de la Târgovişte. S-a vindecat şi s-a reîntors pe frontul Primului Război Mondial

Camil Petrescu (1894 –1957), unul dintre cei mai cunoscuţi romancieri români, dramaturg, nuvelist şi poet, a participat activ la Primul Război Mondial. Camil Petrescu a pus umărul la apărarea teritoriului român, luptând chiar în prima linie.

14-15 august 1916. România intră în vâltoarea Primului Război Mondial şi Armata Română trece Carpaţii în Transilvania în urma declararăii stării de război cu Imperiul Austro-Ungar. Datorită, însă, superiorităţii numerice şi tehnice a armatelor germane, care intervin pe frontul autro-ungaro-român din Transilvania, şi a ofensivei germano-bulgaro-turce din sud, Armata Română începe retragerea. 

După izbucnirea Primului Război Mondial, Camil Petrescu se înscrie la Şcoala de Ofiţeri. În 1916 este chemat la oaste.

Pe direcţia Târgovişte, de-a lungul Văii Dâmboviţei, în luna noimebrie, Divizia a 12-a bavareză, comandată de experimentatul general Morgen, se confruntă cu diviziile româneşti a 12-a şi a 22-a comandate de generali Razu şi Găiseanu, constituite într-un grup ofensiv. 

Regimentul III nr 22 Dâmboviţa, care a dus lupte grele în Transilvania (Dealul Măgura, Tohanul Vechi, Crihalm şi pe Olt), dar şi la Câmpulung, este decorat cu ordinul “Mihai Viteazul”. Istoricii spun că scriitorul a lutpat în prima linie şi a fost rănit. Ajunge la Spitalul Judeţean din Târgovişte unde este tratat. Chiar dacă era rănit a avut grijă de alţi camarazi aflaţi în suferinţă. Experienţa Primului Război Mondial îi va fi sursă de inspiraţie pentru romanul ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. În celebrul roman, Camil Petrescu descrie şi momente târgoviştene din perioada acestei spitalizări.

După ce se face bine, scriitorul s-a întors pe front, din nou în prima linie. În 1917, în timpul unui bombardament german îşi pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viaţă. Cade prizonier şi este dus într-un lagăr unguresc. După eliberare se confruntă cu un aspect nedorit: fusese declarat mort şi a fost nevoit să demonstreze că era viu. 

FOTO: istorie-pe-scurt.ro

“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

Romanul a apărut în anul 1930. "A fost o ardere continuă, mistuitoare, în care rândurile se chemau unele pe altele, fără nici un fel de răgaz, sfârşită după luni şi luni de trudă a condeiului, odată cu căderea ultimelor frunze în băltoacele ploilor de toamnă, lăsându-l pe autor bolnav în pat pentru multă vreme", spunea autorul despre celebrul roman, alcătuit din două cărţi. 

Prima carte cuprinde monografia analitică a sentimentului geloziei, ca element psihic dominant în viaţa sufletească a lui Ştefan Gheorghidiu. A doua carte este propriu-zis jurnalul de campanie al autorului împrumutat eroului din roman.