INTERVIU Solista de muzică populară Sofia Vicoveanca: „Fac 58 de ani de cântec. În rest nu mă uit în buletin, ca să nu-mi stric ziua“
0Sofia Vicoveanca, una dintre cele mai iubite interprete de muzică populară din România, a povestit despre copilăria tristă, când tatăl ei era în lagăr în URSS, despre momentele debutului ei pe scenă şi despre situaţia femeilor de la ţară care îngrijesc copiii, fac mâncare şi au grijă de gospodărie.
„Weekend Adevărul“: Doamna Sofia Vicoveanca, cum aţi putea descrie copilăria dumneavoastră?
Sofia Vicoveanca: Eu m-am născut dincolo de sârma ghimpată, la Toporăuţi. Părinţii mei au avut o situaţie materială foarte bună. Au avut o prăvălie, cai, livadă cu pomi, tot ce aveau nevoie. A venit războiul, tatăl a fost concentrat şi a rămas mulţi ani prizonier la ruşi. Copilăria mea a fost foarte tristă şi amărâtă. Nu am răbdat de foame, însă nici nu am putut să spun că vreau ceva, pentru că mama nu avea de unde să îmi dea. Multă lume îmi spunea când începeam să vorbesc despre copilăria mea: „Măi Sofia, iar începi cu lucruri din astea triste?“. Eu par fioroasă, dar nu sunt aşa. Cei care mă cunosc bine îmi spun că prima oară când mă vede cineva, par foarte dură. Probabil şi glasul, şi copilăria tristă au contribuit. Am crescut printre oameni maturi, plini de griji, de probleme, de neajunsuri şi toate acestea probabil se imprimă pe suflet, pe chip.
Tatăl dumneavoastră a fost închis în lagărele din Uniunea Sovietică. V-a povestit despre chinurile îndurate acolo?
Tatăl meu a suferit mult. Nu prea ne povestea prin ce a trecut acolo, foarte puţin ne-a spus din ce a trăit în lagăr. A pătimit mult, a fost dus să muncească într-o mină de cărbune din Baku. Tata era un om pe care nu îl interesa ce făceau alţii, însă, dacă îi luai din munca lui, se supăra extrem de tare. De la el am învăţat respectul pentru muncă. Era un om foarte corect, demn şi a plecat nemulţumit că fata lui cea mare cântă. Îmi spunea că meseria mea nu este pentru o femeie măritată.
Mama a fost un model pentru dumneavoastră, fiind o femeie extrem de puternică...
Mama nu s-a plâns niciodată de ceva. Atunci când spunea că o doare ceva era doar în momentele în care siuaţia era foarte gravă. Mama a fost o luptătoare adevărată. Ea m-a pregătit pentru viaţă, să ştiu tot rostul gospodăriei, să ştiu să mulg vaca, să ţes covoare, să ţes pânză, lucrul câmpului. Îmi spunea să nu vorbesc mult şi să nu râd tare şi să nu-mi stea niciodată mâinile degeaba. Multe dintre melodiile mele le ştiu de la mama, care cânta atunci când îi legăna pe fraţii mei sau când muncea. Mama a fost la spectacolele mele şi tata a fost la spectacole, deşi considera că nu ar fi trebuit să cânt.
Momentul deportării, mai precis, când partea din Bucovina în care v-aţi născut a trecut definitiv în posesia URSS a fost unul foarte greu, puteţi să ne spuneţi ce aţi simţit atunci?
Mama a îngropat toate bunurile de valoare, gândindu-se că ne vom întoarce la un moment dat. M-a luat în braţe şi am mers la o mătuşă din Vicov (n.r. – Vicovu de Sus, judeţul Suceava). Am rămas doar cu ce am plecat de acasă şi nici măcar nu mai ştiam dacă tatăl meu mai trăieşte. Mama a încercat să mă pregătească pentru viaţă, învăţându-mă tot ceea ce trebuia să ştie o gospodină. Când tata era prizonier şi nu ştiam dacă mai trăieşte, primeam pachete din America. Erau conserve, biscuiţi, dar şi ciocolată cu marţipan. Mama îmi dădea pe zi o bucăţică mică de ciocolată. Luam acea bucăţică şi mă ascundeam în păpuşoi (n.r. – porumb), unde stăteam ceasuri întregi cu limba pe acea ciocolată ca să nu se topească, să nu se piardă gusul. În viaţa mea nu am mai găsit nicăieri gustul acelei ciocolate.
Când eraţi mică aţi fost vândută, un obicei răspândit în Bucovina pentru a scăpa copiii bolnavi de un final tragic?
Părinţii mei au mai avut doi băieţi mai mari, care au murit cam la aceeaşi vârstă, de aceeaşi boală, tuse convulsivă sau tuse măgărească, cum se zice în popor. Când am ajuns şi eu la vârsta lor, am început să tuşesc. Mama a fost sfătuită să mă vândă pe un bănuţ într-o casă părăsită. Peste ani, mama care m-a cumpărat a venit la un spectacol de-al meu şi a spus că vrea să mă vadă. Când le-a spus oamenilor că este mama mea, toţi s-au mirat pentru că o cunoşteau pe mama mea adevărată, însă eu mi-am adus aminte de această poveste şi le-am spus să îi permită să intre.
„Am pagină de Facebook, dar mi-o administrează cineva“
Cum a fost relaţia cu soţul dumneavoastră, ziaristul Victor Micu?
Am avut un soţ care mi-a fost foarte aproape. A fost un bucureştean moldovenizat până în unghii. Mi-a fost un foarte bun prieten. A fost primul meu spectator şi primul meu critic. Eu am rămas cu patima cititului, eu citesc, eu nu le am cu aparatura. Am pagină de Facebook, dar mi-o administrează cineva. Eu numai comand ce să scrie şi citesc. Sigur că se poate învăţa, însă prefer să citesc câteva pagini, să râd, să plâng şi să tânjesc să fiu ca eroul din carte. Cred că această patimă mi-a lăsat-o bărbatul meu, Dumnezeu să-l odihnească. El a fost ziarist şi mi-a dirijat lectura. Mă bucur că am o bibliotecă în casă chiar de invidiat.
Aveţi un singur fiu, pe Vlad...
Aş fi vrut să am mai mulţi copii, însă îl am doar pe Vlad, pe băiatul meu. Când era mic şi am plecat în Japonia, mi s-a părut că plec undeva unde nici nu visam că aş putea ajunge. Pe atunci nu existau decât telefoane fixe şi vorbeam cu el de câte ori puteam. Vlad era bucuros, spunea că a dat norocul peste mine, însă eu i-am zis: ce noroc, că mă duc tot la muncă. Băiatul meu are un suflet foarte mare şi sunt foarte apropiată de el, discutăm aproape despre orice. Noi, mamele de băieţi, trebuie să ne punem nurorile la loc de cinste, fie că ne plac, fie că nu ne plac, ca să ne aducă băiatul acasă. Am o relaţie specială cu Vlad. Dacă mi se întâmplă ceva, mă simte, îmi dă telefon să mă întrebe ce fac. Eu nu am voie să-l visez. Dacă îl visez, are o problemă. Nici nu trebuie să-l visez, doar să treacă prin faţa mea, nu mai dorm, mă aşez în genunchi şi mă rog la Dumnezeu pentru iertare, pentru îndurare, pentru milă, pentru ajutor. Asta este relaţia mea cu el, fără să mă amestec în viaţa lui.
Sofia Vicoveanca împreună cu fiul ei, Vlad. FOTO Arhivă personală
Aţi vrut la un moment dat să înfiaţi un copil...
În anul 1970 a fost prima inundaţie din ţara noastră. Atunci m-am înscris cu soţul meu să înfiem un copil, o fetiţă de vreo 3 – 4 ani. Am fost a 24-a pe listă şi singura familie fără copii. Nu s-au mai dat copii, pentru că unii şi-au găsit părinţii, pentru alţii s-au făcut creşe, leagăne. La o lună distanţă am simţit că voi avea pruncul meu. Aveam o legătură strânsă cu el încă de atunci. Dacă n-aş avea vârsta pe care o am şi dacă nu aş avea meseria care toată ziua este cu „du-te vino“, eu aş înfia un copil să-l dirijez în felul meu, să ştie de bună ziua, de respect, să-l dirijez spre muncă, să-şi aleagă meseria care îi place cel mai mult, indiferent ce, dar să o facă cu plăcere.
Nepoatele sunt deja destul de mari...
Sunt florile sufletului meu. Le-am promis nepoatelor mele, că vom merge la Berlin câteva zile. Asta fără cântec, şi vom merge într-o mică vacanţă. Ana Sofia, nepoata cea mare, este la Colegiul „Sfântul Sava“ din Bucureşti şi a luat notă foarte mare în final, şi cu cea mică, Maria Cătălina, la anul vom avea trecerea, vom merge la liceu. Deci sunt mereu în examen, dar în examen cu nepoatele mele, pentru că îmi tremură sufletul, eu parcă mă simt în faţa tezei sau a biletului la care trebuie să răspundă. Trebuie să spun că nepoatele mele gătesc supărător de bine dulciuri, supe, de toate. Nu-mi seamănă mie. Le mai povestesc despre greutăţile întâmpinate în copilăria mea, însă nu vreau să le îngreunez.
Sofia Vicoveanca împreună cu fiul şi nepoatele sale. FOTO Arhivă personală
Nu v-aţi gândit niciodată să părăsiţi Suceava şi să vă mutaţi lângă ele, la Bucureşti?
Nu plec de la Suceava. În Bucovina mi-e cântecul, în Bucovina mi-e graiul, în Bucovina îmi este costumul.
De unde v-aţi cules piesele, în afară de cele de la mama dumneavoastră?
Am străbătut cărările satelor, am cules de la bătrâni. Nu aveai voie să depăşeşti hotarul zonei pe care o reprezentai, în cazul meu Bucovina. Am avut însă noroc, pentru că este un plai frumos, bogat, atât în cântec, cât şi în vestimentaţie. Trebuie să cauţi, să munceşti, dacă vrei să ai. Munca alungă plictiseala şi sărăcia. Am avut un magnetofon, iar soţul meu mi-a adus monografia satului Berchişeşti. Eu mi-am zis: „Aceste texte trebuie să fi avut şi o melodie“. M-am urcat în autobuz, am mers la Sfatul Popular, că pe atunci nu exista primărie, iar de acolo am fost trimisă la şcoală. Învăţătorul m-a dus la o mătuşă de-a lui, care era mai în vârstă, care m-a învăţat să bocesc, deşi pe vremea lui Ceauşescu nu aveai voie să cânţi bocete. A trebuit să scot din bocet doină, pentru a scoate acele melodii la lumină. Chiar m-a întrebat cineva de
unde scot melodiile mele şi i-am zis că din cărţi, prin lectură.
„Nu ştiu cât place glasul meu, dar ştiu că nu se confundă“
Ce ne puteţi spune despre începuturile dumneavoastră în muzică?
Pe 1 octombrie fac 58 de ani de cântec, în rest nu mă uit în buletin, ca să nu îmi stric ziua. Nu mă simt de această vârstă. Încerc, încă, să mai aduc melodii la lumină cât îmi mai sună glasul bine. Am pornit din zona Bucovinei, într-o perioadă în care nu erau foarte mulţi cântăreţi în această parte de ţară. Pe atunci, oamenii cântau piesele lor pe la nunţi, botezuri sau înmormântări. Acest lucru m-a învăţat să cânt ceva ce nu s-a mai auzit. La început cântam pe ogor, când mergeam cu ziua la prăşit. Mătuşa Saveta, soţia unui frate de-al tatălui meu, a fost cea care m-a încurajat să părăsesc satul şi să plec în lume. Ea m-a dus la domnul Rotaru, care era director la ansambul de la Suceava, spunându-mi „te duci în lume, dar să nu mă faci de râs”. Mai departe, am fost preluată de mătuşa Severica, care mi-a fost ca o mamă. Cu ea am fost la Ansamblul „Ciprian Porumbescu“ când am dat probă, la început făcând parte din cor. La sfârşitul anului, era un fel de verificare profesională, iar mai toţi colegii mei au pregătit arii din opere, romanţe, însă eu am pregătit un cântec popular „Sună, codrule, din frunză“. Dinu Stelian era şef de comisie. Până la urmă, la ansamblu m-au folosit ca solistă.
Unde aţi cântat prima oară ca solistă?
Chiar la Vicovu de Jos. În sală erau mama, tata, prietenele mele, precum şi sătenii care mă cunoşteau. Am cântat doar un cântec, însă la început nu am auzit niciun acord. La sfârşitul spectacolului nu mă mai puteam opri din plâns.
Care au fost dirijorii cu care aţi colaborat cel mai bine?
Cu toţi m-am înţeles foarte bine, dar cu George Sîrbu am avut oarecum o evoluţie asemănătoare, deoarece am ajuns la Ansamblul „Ciprian Porumbescu“ din Suceava, cam în aceeaşi perioadă.
Vocea dumneavoastră a suferit unele schimbări în decursul carierei...
După ce i-am dat naştere pruncului meu, glasul mi-a scăzut foarte mult, eu nu am cântat aşa la început. În primele spectacole eu eram cu codiţe, cu flori în păr, cu catrinţa până la genunchi, cu pantofiori, fără mărgele şi fără traistă. Coborându-mi atât de mult glasul, am zis că nu se potriveşte şi am adus costumul de la munte cu basma neagră cu ciucuri, costum alternanţă între alb şi negru, opinci şi traistă. Trebuie să spun: nu ştiu cât place glasul meu, dar ştiu că nu se confundă. Tot atunci, am început să cânt şi doine. Am fost nevoită să-mi aduc un nou repertoriu, mi l-am îmbogăţit. Pe vremea aceea eram nevoiţi să străbatem toate satele şi cătunele să căutăm melodii. Nu aveam voie să depăşim zona pe care o reprezentam. Am rămas în Bucovina, însă am mai sărit pragul un pic la Neamţ, un pic la Bacău, un pic la Iaşi, însă am adus în stilul meu, pentru că mi-am creat un stil. Nu cânt frumos, dar ce cânt zic că este tiparul meu, aia e Sofia.
Probabil aţi avut şi momente grele când trebuia să urcaţi pe scenă. Cum v-aţi descurcat?
La înmormântarea a doi dintre fraţii mei, eu trebuia să cânt pe scenă, aveam spectacole. A fost foarte greu, însă a trebuit să fac în aşa fel încât lumea să se simtă bine. Toţi s-au ridicat şi au dansat. După ce am terminat de cântat, m-am dus acasă, să-mi jelesc fraţii, numai eu ştiu cât de greu mi-a fost.
„În trăistuţă am apă, medicamente, agrafe, dar şi 10 lei“
Întotdeauna aţi avut o ţinută impecabilă. Care este secretul?
Probabil că întotdeauna am avut grijă cum m-am îmbrăcat şi cât am vorbit. Dacă revin la acelaşi loc sau acţiune privată, am grijă să schimb repertoriul şi costumul, că noi, muierile, suntem neiertătoare, vedem şi fire albe care nu au apărut şi atunci am foarte mare grijă. Cuvântul „frumos“ nu m-a încântat niciodată. Am încercat să rămân mereu în memoria spectatorilor prin ce am cântat. Frumuseţea nu înseamnă doar chipul, ci cum priveşti, cum vorbeşti. Nu am avut nicio dietă, cred că arderile sunt bune, de la griji. De multe ori îmi schimb ţinutele chiar înainte de a pleca la spectacole, spunând că parcă mai bine se asortează catrinţa aia cu cămaşa cealaltă.
Ce aveţi în trăistuţa pe care o purtaţi mereu la dumneavoastră?
În trăistuţă am de obicei apă, medicamente, agrafe, dar şi 10 lei. Să vă spun povestea celor 10 lei. Eram la un spectacol într-un cămin cultural dintr-un sat din Botoşani. După ce am cântat, pe scenă a urcat un bătrânel care mi-a spus că am cântat la nunta fiicei sale şi care mi-a dat o bancnotă de 10 lei ca să îmi iau o ciocolată. Am zis că dumnealui are mai mare nevoie de acei bani decât mine, dar nu a vrut să-i ia înapoi astfel că am jurat că nu voi cheltui acei 10 lei câte zile voi avea. Şi eu mă ţin de cuvânt.
„Securitatea mi-a luat caseta de la Chişinău“
Care este unul dintre cele mai importante momente din cariera dumneavoastră?
În anul 1988, am fost în Basarabia să cânt alături de lăutari. Am avut trei spectacole la Chişinău cu sala plină. Când m-am întors de acolo, bărbatul meu m-a întrebat cum a fost şi i-am răspuns că m-am întors bogată. Nu a înţeles ce vreau să spun, însă după ce a văzut caseta cu spectacolele a început să plângă şi mi-a spus că într-adevăr sunt bogată. Nu mai am caseta respectivă, pentru că mi-a luat-o Securitatea. Cred că a fost vârful de piramidă în munca mea. Am primit multă forţă şi încredere în mine.
Sofia Vicoveanca alături de Grigore Vieru într-unul dintre concertele susţinute în Basarabia în anul 1988. FOTO Arhivă personală
De ce aţi ales să cântaţi cu numele de Sofia Vicoveanca şi nu Sofia Fusa sau Sofia Micu?
Soacra mea chiar l-a întrebat pe soţul meu de ce Vicoveanca şi nu Micu, însă bărbatul meu i-a explicat că sunt cântăreaţă şi a înţeles. Şi cu tata a fost aceeaşi poveste, care a crezut că îmi este ruşine cu numele lui. Am avut un director, Valerică Câmpeanu, care a spus că Sofia Fusa nu e nume de scenă. A zis Sofia de la Vicov, apoi Sofia Vicoveanu, iar până la urmă a rămas Vicoveanca.
Cum vă simţiţi după 58 de ani de carieră în muzica populară?
La aceşti 58 de ani de cântec, că vârsta mea este care este, dar eu nu mă simt, apar solicitări tocmai pentru 2019. Eu le zic: „Mă, aţi înnebunit?“. Eu nu ştiu dacă voi trăi atunci, nu cutez în avans aşa. Pe anul viitor am multe acţiuni, dar le spun aşa: să trec Revelionul cu bine şi pe urmă stăm de vorbă. Asta este o chestie a mea mai veche, să stabilim condiţii şi ce drum, unde, până în sărbătorile de iarnă. Iată că lumea nu renunţă la interpreţii ăştia cu aşa vechime şi cu atâţia ani în cârcă. E plină lumea de cântăreţi, oameni tineri, frumoşi, cu glasuri frumoase, pentru că tinereţea este foarte frumoasă şi arătoasă. Însă eu am experienţă şi oamenii nu renunţă. Eu m-am format în perioada cenzurii şi am rămas cu această meteahnă: mă autocenzurez. Am foarte mare grijă ce spun şi fac şi am şi o rugăciune: „Doamne, îmbătrâneşte-mă, dar nu-mi lua minţile“. Să ştiţi că am fost şi eu tânără, dar nu am făcut din asta paradă. Cu fiecare pas este bine să ai alături un bătrân, să te sfătuiască, dacă nu îţi spune măcar să iei din ceea ce a făcut el sau ţinta lui, nu ştiu, să te înveţe demnitatea.
Care este secretul succesului îndelungat al carierei dumneavoastră?
Tot timpul eu sunt într-un examen. Examene înseamnă şi când apar în faţa publicului. Au venit tineri să mă întrebe, având atâta experienţă şi cu pălituri de viaţă, pentru că nu m-a ocrotit viaţa, să mă întrebe cum e şi eu îi întreb: „Voi sunteţi pregătiţi ca toată viaţa să intraţi în examen?“. Ei se miră şi spun: „Cum examen?“. Păi, de fiecare dată când intri pe scenă, că-i botez, că-i nuntă, că-i petrecere, că-i spectacol, indiferent unde, tu intri în examen, pentru că şi tu eşti om. Uneori îţi plânge sufletul, alteori nu eşti în formă vocală, dar tu trebuie să treci peste toate aceste lucruri, să faci faţă, nimeni nu este vinovat pentru că tu ai o problemă. Tu trebuie să nu strici seara sau ziua cuiva. Aşa am gândit şi aşa fac totdeauna. Sigur că aceşti tineri fug de mine când aud ce le zic.
Aţi primit mai multe premii de-a lungul timpului. Ce au însemnat acestea pentru dumneavoastră?
Distincţiile primite aparţin Bucovinei, pentru că acolo îmi este graiul, costumul şi cântecul. Toate premiile primite au însemnat muncă, responsabilitate pe mai departe. Important este ce faci mai departe după ce obţii aceste premii. Cele mai importante sunt aplauzele publicului, care spun să rămâi pe scenă, sau, în lipsa lor, nu ai ce căuta acolo.
Sofia Fusa, căsătorită Micu, cunoscută Vicoveanca
Numele: Sofia Fusa, căsătorită Micu, a luat numele de scenă Sofia Vicoveanca.
Data şi locul naşterii: 23 septembrie 1941, Toporăuţi, judeţul Cernăuţi, România, actualmente în Ucraina.
Starea civilă: A fost căsătorită cu ziaristul Vlad Micu.
Premiile obţinute: „Meritul Cultural“ clasa a IV-a (1973); Medalia „Tudor Vladimirescu“ clasa I (1975); Medalia „Meritul Cultural“ clasa I (1976); Crucea Naţională „Serviciul Credincios“ clasa a III-a (2002); Ordinul Naţional „Meritul Cultural“ în grad de Mare Ofiţer (2004). La data de 25 octombrie 2014, cu ocazia zilei Majestăţii sale Regele Mihai, Sofia Vicoveanca a primit din partea Casei Regale a României, prin intermediul Principesei moştenitoare Margareta, decoraţia Ordinul Coroana României.
Discografie (selectivă): „Cântec de nuntă“ (1966), „Sunt fată de moldovean“ (1967), „Când mergi, bade, la pădure“(1968), „Bucovină, mândră floare“ (1975), „Eu cânt că mi-i lumea dragă“ (1977), „Cântă, inimă, şi spune“ (1978), „Ca la Vicov“ (1979), „Dragi îmi mai sunt horile“ (1981), „Bădiţă din Voitinelu“ (1989), „Pentru toţi românii mei“ (1992), „Am trăit bine cu jocul“ (1996), „Doamne-ajută-ntr-un ceas bun“, „De-aici, din Ţara de Sus“ (2004), „Omule, pomule“ (2004), „Ăsta-i joc din Bucovina“ (2006), „Ca la Vicov“ (2012), „Astăzi joc şi mă simt bine“ (2014), „Nu sunt eu ca orişicare“ (2015), „Ca la Vicov“ (2016), „Hai la hora mare“ (2017).
Filmografie: „Ciprian Porumbescu“ (1973), „Omule, pomule“ (1973), „Dimitrie Cantemir“ (1973), „Oraşul văzut de sus“ (1975), „Urgia“ (1977), „Cântarea României, Vânătoarea de vulpi“ (1980), „Ochi de urs“ (1983), „Sarea în bucate (2001)“.
Locuieşte în: Suceava.
„Am fost nevasta lui Mircea Diaconu, am fost nevasta lui Gheorghe Dinică“
Aţi cochetat şi cu filmul. Cum de aţi ales şi acest domeniu?
Am jucat rolul principal în filmul „Vânătoare de vulpi“. Am fost nevasta lui Petru cel Scurt, adică a lui Mircea Diaconu, care în momentul în care apărea în cadru, se bloca totul. Am mai jucat în filmul „Ochi de urs“, după nuvela lui Sadoveanu. În „Casa din vis“ am fost nevasta lui Gheorghe Dinică, deci am jucat în câteva filme ce nu au nici măcar o legătură cu muzica. Am fost aleasă pentru că trebuia să fie cineva care să nu semene cu nimeni, deoarece de obicei, actorii seamănă cu cineva. Cinematografia este total diferită faţă de lumea muzicii. Tot timpul am zis că poţi face orice, doar să vrei să pui suflet.
Aveţi la Vicovu de Jos un mic muzeu al dumneavoastră.
Am căsuţa mea de la Vicov, unde am o expoziţie de costume, nu îmi permit îi să zic muzeu, pentru că este mult prea mult. Am acolo undeva peste 200 de costume populare, unele dintre ele incomplete. Mai lipseşte câte o basma sau ceva, că altfel, aş fi îmbrăcată în fiecare zi într-un costum popular diferit. Am costume primite de la Maria Ciobanu, Maria Murgoci, Elisabeta Turcu, precum şi de la alte colege. Când eram tânără, în localitatea în care am crescut, nu mi se permitea să mă îmbrac prea colorat, deoarece mi se spunea că sunt fată necăjită şi doar cei cu stare materială au voie să poarte astfel de haine. Am făcut această căsuţă pentru ca aceia ce o vor vizita să poată vedea care le sunt rădăcinile.
Căsuţa de la Vicov a Sofiei Vicoveanca. FOTO Arhivă personală
„Eu mai cochetez din când în când şi cu poezia“
Ştiu că dumneavoastră iubiţi mult şi poezia...
Eu mai cochetez din când în când şi cu poezia. Cărţile mele nu se găsesc însă pe tarabe sau în librării, doar atunci când am spectacole speciale „Cântec şi poezie“. La aceste spectacole, pe scenă mai cânt, mai spun câteva poezii şi tot aşa. Cărţile mai pot fi procurate şi de la căsuţa mea de la Vicov. Vor mai fi şi alte poezii, deoarece lucrez în continuare la un volum nou.
Ştiu că scrieţi o carte. Despre ce va fi vorba în volumul pe care îl pregătiţi?
Da, lucrez la o carte. Voi povesti multe întâmplări, pentru că am poposit în câteva locuri de unde oamenii fug. Am fost la leproşi, am fost la câteva penitenciare... Oamenii fug de aceste locuri, le e frică să poposească acolo. Eu mi-am făcut curaj şi m-am dus la leproşi, mai mult pentru ca să atrag atenţia. Sunt oameni cu putere financiară care vor vedea că am fost acolo şi poate că reuşesc prin gestul meu să-i fac să dea o picătură din ceea ce au agonisit ei unora care au mare nevoie. La penitenciar de ce m-am dus? Să încerc poate să le bucur câteva clipe sau să-i facă să se căiască. Mă duc în preajma Crăciunului cu colinde şi cântece, dar nu de dor, nu de amar, nu de urât, ci numai despre femeia leneşă, bărbatul beţiv şi cântece de joc. Deci aceste întâmplări şi multe multe altele le povestesc în carte, pentru că în 58 de ani de cântec s-au adunat. Adevărul e că am tărăgănat apariţia ei după dispariţia redactorului meu de carte, Ion Cozmei, Dumnezeu să-l odihnească.
Ce planuri de viitor aveţi?
Dumnezeu cred că râde de noi atunci când ne facem planuri. Totul este rânduit, nu facem cum vrem noi. Acum sunt în înregistrări. Am 23 de negative făcute, probabil vor fi 24, poate 25 de piese, dar sunt pline cu acompaniament de cobză. Mai am încă o rezervă, dacă tot îngăduie bunul de sus, ceva frumos cu colinde, obiceiuri de iarnă neştiute, neatinse şi probabil va fi un material de colinde şi cântece din străbuni. Dau zor cu aceste înregistrări.
Sofia Vicoveanca înregistrând pentru ultimul ei album. FOTO Arhivă personală
Tradiţiile au cam început să se piardă...
Este mare păcat, pentru că avem tradiţii frumoase, care ne diferenţiază de celelalte neamuri. Dacă le pierdem şi pe acestea, ne pierdem practic identitatea.
Ce părere aveţi despre femeia româncă?
Eu vin din lumea satului. Cunosc toate obiceiurile din zona mea. Vine bărbatul de la lucru, îşi ia ziarul şi spune: „Gata mâncarea?“. Nu face nimic. Sunt şi din ăştia. Ea face mâncare, copilul după fusta ei stă, strigă, plânge că-l doare ceva sau că vrea ceva. Afară, animalele strigă tot după ea, totul trebuie pus la punct. Femeia are timp, acum nu ştiu câte mai cos, la lumina lămpii, să facă acele cămăşi cu mărgele, să transforme un pumn de mărgele într-o grădină cu flori. Asta e românca noastră...
Ce sfaturi aveţi pentru românii ce vă iubesc atât de mult?
Vreau să ne rugăm, să-i mulţumim lui Dumnezeu că avem pace la hotare, avem recoltă faină, să ne-o păstreze Dumnezeu, să nu pice vreo grindină, pentru că noi nu eram obişnuiţi cu aşa ceva. Să fim mai înţelegători, mai iertători, mai toleranţi şi mai buni.
Alte ştiri pe această temă:
INTERVIU Eseistul Dorian Branea: „N-aş fi nimic fără Timişoara. Ea e identitatea mea“
Se încarcă comentariile...
