Amintirile din România socialistă ale doctorului Rafael Ştefănescu: „Din cauza aspectelor negative ale sistemului am devenit un anticomunist convins“
0Gheorghe Rafael Stefănescu s-a născut în anul 1938, la Deva. El a rămas orfan de tată, încă de la vârsta de patru ani, copilăria sa fiind marcată de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Copilul Ştefănescu a prins ocupaţia sovietică din septembrie 1944, când soldaţii ruşi au trecut prin Deva, spre frontul de apus.
„Treceau convoaie lungi de camioane de fabricaţie americană, tancuri, catiuşe, dar şi căruţe trase de cai, soldaţi călări şi am văzut şi o cămilă cu două cocoaşe, a cărei vedere m-a impresionat. Era pentru prima dată când vedeau un astfel de animal. Trecerea trupelor sovietice a fost în general paşnică şi populaţia a dat dovadă de o atitudine binevoitoare. Apoi, am auzit de rechiziţionări de maşini, cai, alimente. Se vorbea şi de fapte mai grave ca violuri, jafuri de magazine, beţii”, a scris Gheorghe Rafael Ştefănescu în cartea sa „Amintiri din România socialistă”.
În toamna anului 1944, acesta împreună cu familia lui s-au mutat la Geoagiu, unde nu exista curent electric, apa provenea de la fântână, WC-ul era afară, nu exista telefon, radio sau vreun alt mod de a comunica sau de a aflat ce se mai petrece în ţară. Gheorghe Rafael Ştefănescu a fost înscris la şcoala din localitate, unde a avut o învăţătoare foarte severă.
„Bătaia era permisă. Avea un băţ în colţul clasei, lângă catedră şi pentru fiecare abatere, în funcţie de gravitate, hotăra câte lovituri în palmă va primi elevul în cauză. Putea să dozeze şi tăria loviturii. Dacă răspundeam bine, ne lăuda. Disciplina era păstrată cu severitate şi mai de frica băţului, mai din dorinţa de a fi lăudat, cu toţii am învăţat să citim, să scriem şi să socotim”, a explicat Gheorghe Rafael Seftănescu.
Frontul Naţional Democrat (FND) coaliţia condusă de Petru Groza a câştigat alegerile de după terminarea războiului, însă în scurt timp Groza devine omul comuniştilor, conducând ţara după cum ordonau aceştia.
„S-a pornit prigoana împotriva membrilor partidelor de opoziţie şi a <<exploatatorilor>>. Arestările, nelegale, fără mandat de arestare, curegeau lanţ, fiind reţinuţi chiar şi oameni pentru motive neclare pentru noi. Îmi aduc aminte de sărbătorirea zilei de 7 noiembrie, ziua victoriei <<Marii Revoluţii Socialiste>> din Rusia. Începând din 1 noiembrie, în fiecare seară era câte un eveniment cultural”, a arătat Ştefănescu.
Mama sa a fost declarată „chiaburoaică” şi i s-a confiscat averea
Oamenii au început să fie nemulţumiţi de regim, mai ales intelectualii şi cei mai înstăriţi. Erau români ce erau dispuşi să-şi lase casele bombardate de americani, doar ca să scape de comunişti.
„Mama, văduvă vârstnică, bolnavă şi fără multă experienţă de viaţă, a fost etichetată chiaburoaică şi prigonită fără încetare. I s-au stabilit cote obligatorii către stat (pe preţuri de nimic) mai mari decât recolta, astfel că pentru a face faţă obligaţiilor, era nevoită să cumpere produse pe piaţa liberă. I s-au intentat procese pe motive imaginare: că pe truchiul prunilor cresc licheni; că borhotul de la fiertul ţuicii scurs intr-o groapă, ar putea, prin infiltrare, infesta apele râului; că a tăinuit cinci hectare de pământ, etc. A fost condamnată la amenzi grele, încât pentru a acoperi plăţile a trebuit să vândă o casă”, îşi reaminteşte Gheorghe Rafael Ştefănescu.
Mama sa a fost lăsată în cele de urmă fără întreaga avere, fiind nevoită să se mute la sora sa în Arad. Tânărul Ştefănescu a rămas la Geoagiu la studii, fiind pasionat de botanică, zoologice, chimie şi fizică. Acesta învăţa bine la şcoală şi era apreciat de profesorii săi, care încercau să-l sprijine fiecare cum putea.
Deşi se împăcase cu ideea că au devenit oameni săraci, fără avere, Gheorghe Rafael Ştefănescu primeşte o lovitură puternică când află că mama sa a fost arestată, fără vreun motiv anume. Apoi avea să descopere că a fost închisă timp de trei luni pentru că ar fi ascuns aurul familiei, lucru total fals.
Nu a fost primit la liceu
În aprilie 1952, după ce a fost eliberată din închisoare, mama l-a vizitat la şcoală şi i-a transmis că trebuie să părăsească localitatea în timp de 24 de ore, fiind trimisă cu domiciliu obligatoriu la Aiud, împreună cu fiul său, care mai avea doar două luni până termina clasa. După terminarea gimnaziului, la vârsta de 14 ani, Gheorghe Rafael Ştefănescu nu a fost primit la nici un liceu sau şcoala profesională din Aiud.
„Aveam 14 ani şi simţeam că toate drumurile îmi sunt barate. Situaţia părea fără speranţă, dar făcând bilanţul sufletesc, am ajuns la concluzia că fiind sănătos şi în condiţie fizică bună, singura soluţie este munca. Munca pentru a ne câştiga existenţa, şi munca pentru a progresa. Vara am fost primit împreună cu alţi câţiva tineri de vârsta mea, la Gospodăria de stat, la adunatul borceagului (măzăriche) cosit. Deşi lucram 10 ore pe zi, câştigam foarte puţin – 5 lei”, a spus Gheorghe Rafael Ştefănescu.
Admis la Facultatea de Medicină din Cluj
După terminarea sezonului recoltei, acesta s-a angajat ca „muncitor ucenic” la cooperativa „Oţelul”, având oportunitatea să se înscrie şi la cursurile fără frecvenţă ale unui liceu. Deşi a lucrat al fabrică în tot acest timp, Ştefănescu a reuşit să termine liceul fără nici o corigenţă şi să ia bacalaureatul.
„După patru ani de muncă la fabrică, aveam în faţă posibilitatea de a merge la facultate. Deşi mă simţean atras mai multe de ştiinţele exacte şi tehnice, având în vedere originea socială proastă, am ales medicina, gândind că o să întâmpin mai puţine greutăţi în acest domeniu decât la inginerie”, a explicat Gheorghe Rafael Ştefănescu, care în toamna anului 1956 a fost admis la Facultatea de Medicină din Cluj – Napoca.
Exmatriculat din cauza „situaţiei economico – sociale a părinţilor”
Fiind student la medicină, pe timpul verii, el continua să lucreze în agricultură, primind în schimb nişte sume foarte mici în comparaţie cu munca prestată. La începutul anului trei, în noiembrie 1958, Ştefănescu primeşte o lovitură puternică fiind exmatriculat din cauza „situaţiei economico – sociale a părinţilor”. Deşi a încercat să discute cu toată lumea, considerându-se nedreptăţit de măsura luată, nimeni nu a vrut să ia în considerare argumentele aduse. Astfel, a fost nevoit să se angajeze ca fochist la o fabrică de pâine din Cluj.
La scurt timp el a fost obligat să revină la Aiud, unde a ajuns să lucreze pe şantier, unde a muncit din greu, pauza de masă de la prânz fiind inexistentă. În toamna anului 1959, el a dorit să se înscrie la examenul de admitere la Şcoala sanitară din Arad, petrecând trei ani la această unitate de învăţământ. După finalizarea studiilor a fost repartizat ca asistent medical la Aeroportul Kogălniceanu din Constanţa.
„Lucram alternativ câte 24 ore, având un salariu şi jumătate. Era un serviciu foarte comod. Aeroportul deservea în special pe turiştii străini, care vizitau litoralul şi traficul nu era prea intens”, a menţionat Ştefănescu, care între timp s-a înscris la Facultate de Medicină din Bucureşti, unde a fost acceptat cu greu.
„După moartea lui Gheorghiu-Dej (regretată de mulţi), s-a părut că Ceauşescu îi va continua politica, dar după câţiva ani, centralismul conducerii economice s-a accentuat, a început cultul personalităţii, aspectele negative ale regimului s-au accentuat. Dupăo perioadă de dubiu, am ajuns la concluzia că sistemul existent este ineficient, nedrept, tiranic, şi am devenit anticomunist convins (cu toate că personal o duceam bine)”, îşi reaminteşte Ştefănescu.
Medicii fugeau din ţară din cauza condiţiilor impuse de comunişti
El a a devenit asistent universitar la o clinică medicală, deţinând o funcţie la care nici nu spera. În timp ce era angajat la spital, trei medici au fugit din ţară, printre aceştia numărându-se „cardiologul” şi „cercetătorul”. Între timp situaţia din ţară era una foarte grea.
„Curentul se întrerupea intermitent, ceea ce îmi crea o stare de nervozitate. Lumânări nu se găseau, baterii erau insuficiente. Erau locuri, la ţară, unde curentul se livra doar 2 ore din 24. Caloriferele erau aproape reci. Stăteam în casă îmbrăcaţi cu haine groase. Magazinele de alimente aveau rafturile goale. Cozile erau un fenomen generalizat. La carmangerii stăteau în permanenţă cam 40-60 de persoane. Pensionarii şedeau pe scăunele. De obicei, carnea care se aducea nu era suficientă pentru numărul de persoane care stăteau înşiraţi la coadă”, a arătat Gheorghe Rafael Ştefănescu.
După căderea comunisumului, acesta a avut o discuţie cu un amic ce i-a spus că România are avantajul că nu are datorii externe, doctorul răspunzându-i că e exact ca şi cum ar fi achitate toate împrumuturile pentru o casă pe care ai cumpărat-o, însă casa a ars.
Alte ştiri pe această temă:
Se încarcă comentariile...
