O poveste de la sat aşa cum nu mai întâlneşti. „Sfitilina“ şi cele trei generaţii de bulgăroaice din Tulcea
0
Un grup de femei de origine bulgară din satul tulcean Vişina şi-au scos de la naftalină costumele tradiţionale moştenite de la bunici şi impresionează la toate festivalurile de folclor din România unde sunt invitate. Dansează fără coregraf, aşa cum au învăţat în sat, în amintirea părinţilor şi bunicilor lor bulgari.
Activitatea de scenă a ansamblului „Sfitilina“ din satul Vişina, comuna Jurilovca, judeţul Tulcea, nu este veche. Femeile din grup, 11 la număr şi bulgăroaice la origini, îşi mai scoteau din când în când, la evenimente importante, costumele tradiţionale din lada de zestre şi dansau strămoşeşte, alături de bărbaţii lor, pe la nunţi sau petreceri. În timp, s-au gândit să facă un ansamblu. S-au mai întâlnit, au mai dansat, însă grupul a fost la un punct să destrame, fără cineva care să se ocupe de evenimente.
Lucrurile s-au schimbat când în sat a venit o constănţeancă, Bianca Folescu (45 de ani). Femeia a cumpărat o casă veche pe care a refăcut-o păstrându-i elementele tradiţionale. În scurt timp, Bianca Folescu a devenit „de-a lor“, iar căldura „bulgăroaicelor“, veselia lor, felul lor de-a fi au cucerit-o. Când le-a mai văzut şi costumele, a hotărât să lupte pentru revigorarea ansamblului. Constănţeanca a trebuit „să se bată“cu autorităţile comunei Jurilovca, care susţineau trei ansambluri folclorice ale lipovenilor, majoritari în satul cel mai important dintre cele trei aflate în componenţa localităţii. „Bulgăroaicele erau un fel de rude sărace, iar situaţia s-a perpetuat şi pentru că nu a existat implicare pentru a fi promovate“, explică Bianca Folescu.
De atunci, se scrie o istorie frumoasă fiindcă româncele cu rădăcini în Bulgaria sunt bine primite peste tot pe unde au ajuns de câţiva ani încoace.
Dans de scenă fără coregraf
Ansamblul „Sfitilina“ (n.r. – care înseamnă „floricică“ în limba bulgară) a fost botezat astfel pentru că la început exista o singură fată în ansamblu. Între timp, tânăra a plecat la liceu. Ultima ieşire pe scenă a femeilor din Tulcea s-a petrecut în cadrul festivalului „Oltenii şi... restu’ lumii“, desfăşurat la Slatina în prima decadă a acestei luni. Spectatorii au fost entuziasmaţi şi le-au considerat drept elementul de „altceva“. Dansatoarele n-au niciun coregraf care să le scruteze de pe margine, cu pumnii strânşi şi lista imaginară de greşeli. „Asta îşi aduc aminte din bătrâni, asta dansează!“, lămureşte Bianca Folescu, cea care şi-a asumat rolul de manager şi le însoţeşte la spectacolele din ţară.
Au dansat în tot oraşul Slatina, fie pe scenă, fie direct în stradă, alături de celelalte ansambluri participante. Portul lor, deosebit de toate celelalte, are imprimat, când îl observi de aproape, urma timpului. Tot de aproape, simţi şi mirosul specific al hainelor ţinute „la păstrare“. Veşmintele sunt de preţ pentru dansatoarele din Tulcea. Sunt printre ultimele lucruri care le amintesc despre tradiţia înaintaşilor lor de origine bulgară, fiindcă în sat nu s-au mai păstrat nici măcar gardurile specifice vecinilor de la sud de Dunăre.
Fiice, mamă şi bunică
La Slatina au venit opt dintre cele zece membre ale grupului „Sfitilina“. Larisa şi Antonia, mezinele, în vârstă de doar 11 ani, au întors toate privirile în cadrul evenimentului organizat de olteni: una mândră, sobră, poate prea sobră pentru vârsta fragedă, însă de netrecut cu vederea, cealaltă mereu cu un zâmbet încântător pe chip, au fost vegheate îndeaproape de mamă şi bunică. „În ansamblu suntem de la 11 până la 70 de ani. Cea mai în vârstă e Baba Rada, dar este în doliu, n-a putut veni“, ne spun femeile.
Mereu avide să cunoască dansurile celorlalte ansambluri invitate, cu o voie-bună molipsitoare, au dansat în spatele scenei ca nimeni altcineva. „La noi aşa se face, te simţi bine, dansezi, te bucuri, doar ce să faci, să stai aşa, ca momâia?“, explică atât de firesc dansatoarele.
Se bucură ca nişte copii când, pentru că nu aveau cum să treacă neobservate, prezentatoarea unei emisiuni de folclor de la un post naţional le spune că vrea să facă o poză împreună şi să stabilească o viitoare colaborare. S-au obişnuit să primească invitaţii la fel de fel de festivaluri, la ele în sat s-au filmat şi emisiuni, dar de-acum parcă au prins şi mai mult avânt. Pe de o parte, mai că nu prea pricep interesul altora pentru dansurile lor. Nu e nimic elaborat, la fel dansează de copile, de când au învăţat de la cei mari. Ar avea mai multe dansuri, dar niciodată nu le ţin organizatorii atât de mult pe scenă, aşa că au pregătit pentru spectacol doar trei-patru. „Costumul ăsta are peste 100 de ani. E de la bunica, iar ea cine ştie de când îl are“, povesteşte una dintre femei.
„Fusta e din lână-lână, e o problemă şi cu şoarţele să le putem folosi în continuare, pentru că le-au mai tocat moliile, a trebuit să le căptuşim cu pânză de aceeaşi culoare. Cămăşile le-am mai şi făcut, nu sunt toate vechi-vechi, însă am păstrat modelul. Tradiţional, se folosea catifeaua, era specifică bulgarilor. Şi sunt femei în sat care mai au, mai împrumutăm şi noi pentru scenă“, ne lămureşte altcineva.
„N-a-nvăţat nimeni din ai noştri“
Din păcate, femeile nu mai pot fi astăzi acompaniate, nici pe scenă şi nici la altfel de evenimente, de lăutarii din sat, pentru că nimeni nu mai ştie să cânte la instrumentele pe care bulgarii le foloseau în mod tradiţional. „Se foloseau mult cavalul, ţigulca, cimpoiul, saxofonul, clarinetul... Bunicul meu cânta la caval, dar nimeni n-a-nvăţat din ai noştri, s-au pierdut“, îşi aminteşte Rădiţa, cea pe care pasiunea Biancăi Folescu pentru obiceiurile tradiţionale a mişcat-o ca pe nimeni altcineva. „Casa pe care am cumpărat-o eu a fost a părinţilor doamnei. Şi mereu, când stăteam de vorbă, îmi povestea: «Aici era aşa, aici era aşa când eram eu mică...», până când am ajuns să o facem să arate cum era atunci“, se întoarce managerul ansamblului la proiectul început cu mai bine de doi ani în urmă.
De la a cumpăra o casă în vechiul sat Paşacâşla, Bianca Folescu a ajuns mult mai departe. A recondiţionat-o, a început s-o pună la dispoziţia celor interesaţi de folclor, după care a pornit prin sat să afle ce se mai păstrează, ce poate fi revigorat. A gândit şi a organizat în vară o sărbătoare a comunei, unde i-a invitat pe localnici cu tot ce ştiu să facă de mâna lor, astfel că vizitatorii au putut să cumpere săculeţi de lavadă, săpun de casă, icoane lipoveneşti, chiar şi prăjituri. Bărbaţii s-au putut făli cu armăsarii din ogradă (asta pentru că, demult, în sat se practica Botezul Cailor, de Bobotează) şi au mai câştigat şi premii.
„A fost o provocare pentru toată lumea, n-am crezut că va fi atât de frumos. Cine ar crede că doar cu 2.000 de lei am reuşit să facem o sărbătoare de dimineaţa până seara, la care au venit nu ştiu câte ansambluri invitate, s-a dansat şi s-a petrecut toată ziua, s-a stat pe baloţi de paie şi rogojini de stuf şi nu s-a plâns nimeni? Am avut o singură condiţie – să vină fiecare şi să vândă ce face el cu mâna lui, am spus că nu vreau produse made în China. Şi cred c-a fost frumos“, poveşteşte cea care şi-a asumat, de acum, rolul de a recupera tradiţiile cât încă nu e prea târziu.
“ Mai am o mare ambiţie, anume să redescoperim coaserea cămăşii dobrogene, pentru că etniile şi-au păstrat portul popular, dar româncele, în afară de câteva cazuri izolate, în general femei venite din altă părţi ale ţării, nu” Bianca Folescu
„Bunica a fost bulgăroaică 100%“
Femeile au toate origini bulgăreşti, însă limba n-o mai cunoaşte bine niciuna. N-au mai avut cu cine să vorbească. În Vişina, înainte de 1940, erau mai mult bulgari. Astăzi, cei rămaşi „s-au amestecat“. Comuna este situată pe malul Lacului Goloviţa, înspre nordul litoralului românesc, iar comunitatea bulgară „a migrat“ în aceste locuri din partea de nord a litoralului bulgăresc, în perioada 1913-1940, în care Cadrilaterul s-a aflat în componenţa României.
„Bunica mea era bulgăroaică 100%, măritată cu român, şi a rămas în România, iar fraţii, surorile, părinţii au plecat în Bulgaria. Ea plângea, săraca, ne povestea că ar fi vrut să plece cu ei. Şi părinţii-i spuneau: «Lasă, Săbo – o chema Săba – c-ai să faci copii, ai să ai şi nepoţi, are să-ţi treacă dorul, ai să-i ai pe-ai tăi!». De trecut nu ştiu dacă i-a trecut vreodată, dar prima dată şi-a văzut rudele după ce a venit tăticul meu, băiatul ei, din armată şi a dus-o acolo. Iar tata era cel mai mic dintre fraţi. Prin 1985 i-am făcut paşaport şi am dus-o din nou, doi ani la rând, iar mai târziu au mai luat-o ei acolo o lună de zile, au avut de împărţit nişte pământ şi nu puteau fără ea. Şi asta a fost. De atunci nu ne-am mai văzut rudele. Ştim unde să ajungem, dar nu cred că ne-am mai înţelege“, spune Florica Diaconu.
Astfel de poveşti au şi colegele ei, ca, de altfel, aproape fiecare familie din satul Vişina, fost Paşacâşla înainte de a-l redenumi comuniştii. Bulgarii rămaşi, în mare parte bătrâni şi femei măritate cu români, sau cei care nu s-au putut desprinde la momentul la care s-a făcut schimbul de populaţie (n.r. – în 1940), şi-au continuat viaţa şi obiceiurile. Cel mai bine au păstrat dansurile, atât de frumoase încât le-au învăţat şi le dansează şi românii. Iar femeile au ajuns, astfel, aproape ca pe o datorie, să iubească acel minunat costum popular din lada de zestre. Îl mai poartă de câteva ori peste an, cel mai des la sărbătorile mari, la biserică. „Aici a avut un rol extraordinar preotul nostru din sat, pentru că a încurajat asta, şi el şi coana preoteasă, care vine îmbrăcată în costum popular“, povestesc femeile.
Amintiri din copilăria multietnică
Şi din prezent ne întoarcem în trecut, şi tot aşa, femeile trec de la una la alta, amintindu-şi de bunici şi de copilărie. „Făceam în Postul Paştelui rugăciuni de ploaie la biserică, însă nu în sensul de a invoca ploaia, ci se rugau oamenii să ferească holdele de piatră, de furtuni“, îşi aminteşte cineva. „Şi cu nunţile, la fel, ţinea o nuntă cel puţin trei zile. Acuma, într-o zi, gata, s-a terminat tot, ce te mai legi la cap. Îi jucai naşului Smaranghelii, un dans pe care îl avem şi noi, făceai ditamai şirul. La naş te duceai de joi, cu plocon, îl vesteai că-ncepe nunta, după care, de fiecare dată când trebuia să vină, te duceai şi-l luai şi-l duceai acasă cu muzică şi cu alai. Acum, s-a modernizat şi naşul, nu-l mai duci acasă, că trebuie să pună şi el o masă, ceva, şi nu-i mai convine. Vine singur, pleacă singur, că ştie drumul!“, povesteşte altcineva. „Da, mi-amintesc. Se făceau Mărgelele, când iar dădeai de mâncat şi de băut, când veneau prietenii mirilor“, aduce altcineva în discuţie momente care nu se mai regăsesc astăzi, nici la sat, în ritualul de nuntă.
„Da, şi dacă se întâmpla să se amestece un lipovean sau o lipoveancă cu unul de-al nostru, era jale. La unii era nuntă, la lipoveni - înmormântare, altfel ne-am înţeles totdeauna foarte bine cu ei, dar ei aveau treaba asta, se căsătoreau între ei“, se ajunge la alt subiect. „Păi, şi machidonii, ei cum sunt?“, se trece la vecinii din alt sat, după care se face un mic inventar: în Vişina – bulgari, în Jurilovca – lipoveni, în Salcia – şi bulgari şi lipoveni (e singurul sat din Jurilovca fără ansamblu folcloric), iar mai departe, în satele din comunele vecine: în Ceamurlia – aromâni şi bulgari, în Lunca – bulgari etc. „Îmi şi închipui cum era pe vremuri: machidonii creşteau animale, lipovenii prindeau peşte, bulgarii erau zarzavagii. Oricum, Dobrogea e fascinantă prin acest cumul de etnii. Chiar vrem ca unul dintre proiectele viitoare să fie un târg al etniilor, să prezentăm specificul fiecărei etnii. Şi mai am o mare ambiţie, anume să redescoperim coaserea cămăşii dobrogene, pentru că etniile şi-au păstrat portul popular, dar româncele, în afară de câteva cazuri izolate, în general femei venite din altă părţi ale ţării, nu“, mai spune Bianca Folescu.
Sărbătoarea la care bărbaţii sunt interzişi
Sărbătorile cu specific bulgăresc se mai păstrează şi acum. În ultimii ani, ca şi cum vântul aprig dobrogean le-ar fi luat brusc cu el, s-au cam pierdut o parte din ele. Bulgarilor le e greu să mai distingă, trăind în armonie deplină cu lipovenii, românii şi aromânii, de la cine le-au moştenit, dar fac eforturi să le păstreze.
Bulgăroaicele spun că îmbracă bucuroase portul lor tradiţional şi de „Babindeni“, o sărbătoare specific dobrogeană, la care participă doar femeile. „Bărbaţii sunt interzişi. De altfel, se feresc şi să întâlnească femeile în acea zi, pentru că acestea îi obligă să le dea de băut, aşa că bărbaţii nu prea ies din curte. Ei, şi de Babindeni femeile din sat se strâng la căminul cultural şi petrec. Pe vremuri, această zi, care se serbează pe 8 ianuarie, ca o încheiere a sărbătorilor de iarnă, era Ziua Moaşei, în care se mulţumea acestor femei cu un rol atât de important în viaţa comunităţii. Moaşa era cea care pregătea fata de măritat, tot ea o supraveghea pe timpul sarcinii, asista naşterea şi se ocupa de copil până la botez, când îl preda naşei“, explică Bianca Folescu, îndrăgostită de tot ce descoperă încă în satul care a adoptat-o.
Se încarcă comentariile...
