Povestea emoţionantă a copilei de 12 ani, pe jumătate paralizată, crescută doar de tată, care răzbate printre cele mai mari greutăţi ale vieţii
0O fetiţă de 12 ani, din localitatea sibiană Răşinari, până nu demult pe jumătate paralizată, a reuşit să învingă în lupta cu viaţa chiar dacă trăieşte în condiţii grele, la limita supravieţuirii.
Drumul care duce de la Răşinari, localitatea aflată la câţiva kilometri de Sibiu, către staţiunea Păltiniş, coteşte la un moment dat pe un pod îngust, şi intră apoi pe o stradă mică, neasfaltată. Câteva zeci de metri mai încolo, răsare o casă veche. Dincolo de poartă, într-o cameră de nici 12 metri pătraţi, începe povestea.
Mamă şi tată pentru un copil semiparalizat
”Ninge, tati!. Ninge, vai ce fulgi mari” exclamă o fetiţă frumoasă ca o poveste, cu nasul lipit de geamul camerei mici. Şi tati, om simplu de la ţară, greu încercat de prea multe în viaţă, întoarce capul, emoţionat, şi zâmbeşte.
Petre Bucurel are 42 de ani iar minunea de copil e fiica lui cea mică, Petruţa, care are acum 12 ani. Mai are o fată, plecată de-acum la casa ei, şi pe amândouă le-a crescut aproape singur. I-a stat alături o perioadă mama lui, care anul acesta, în vară, a murit. Iar femeia care le-a dat viaţă fetelor, povesteşte bărbatul, a plecat de acasă când Petruţa avea doar 4 ani.
”Le-am crescut cu bunica, care a murit astă vară. De când a plecat mama lor a mai venit, a plecat, acum a fost iară, dar nu să stea. Nu ne ajută cu nimic, am fost în Tribunal cu ea şi mi-au rămas fetiţele mie, şi trebuia să mai merg o dată pentru pensie dar de unde să-mi dea pensie la copile? Nu m-am mai dus”, spune bărbatul.
”Nu-mi place să dorm fără tata”
Bucurel vorbeşte puţin, prea puţin ar spune poate unii, dar pentru Petruţa lui tati e cea mai frumoasă poveste. Atât de bine e lângă el, încât nici nu vrea să se mute în cealaltă încăpere a casei. Preferă să stea cu el, în cămăruţa de nici 12 metri pătraţi. În plus, ştie că aşa fac şi economie la lemnele de foc, mult prea puţine în fiecare iarnă.
”Tata e bun, e cuminte, face ce spun eu, îmi dă ce vreau eu, are grijă de mine. Am zis că-mi fac eu cameră dincolo, dar după ce trece iarna, că nu-mi place să dorm fără tata. Şi în spital de câte ori vorbeam cu el ziceam că vreau acasă”, explică fetiţa, şi chipul se luminează când se uită spre bărbatul asprit de greutăţi care lasă, emoţionat, privirea în pământ.
Luni întregi în spitale
De altfel, spitalul a fost, ani la rând, pentru Petruţa, o a doua casă. Din cauza unei pungi de lichid pe creier, fetiţa a fost pe jumătate paralizată, nu şi-a putut mişca mâna stângă şi piciorul stâng. Luni întregi a stat internată, apoi au urmat recuperări chinuitoare. Nici acum nu şi-a revenit complet aşa că o dată la două, trei luni, merge în continuare la recuperare.
”A avut de două ori semipareză pe partea stângă, a avut o pungă de lichid pe creier. Nu a fost operată, a spus că nu merge prin operaţie doamna doctor. Şi acum când merge nu are forţă în piciorul şi mâna stângă. Tot la 3 luni trebuie să merg cu ea la recuperări, în februarie trebuie să mă duc din nou. Nu a mai garantat nici doctoriţa atunci, cu punga de lichid pe creier, dar a avut zile de la Dumnezeu”, povesteşte tatăl.
Nu i-a fost deloc uşor Petruţei. Azi însă, din geamul mic de unde ochii albaştri urmăresc fascinaţi primii fulgi, Petruţa are tăria să zâmbească. Şi să glumească cu tata care o ceartă că nu face suficiente exerciţii cu mâna şi piciorul stâng. ”A fost foarte greu, mi-au dat şi injecţii, o lună şi ceva a stat sora mea cu mine. Merg la masaj, la kineto, la gimnastică. Mă mai ceartă şi tata când vede că fac totul numai cu mâna dreaptă”, povesteşte fata.
”Cel mai greu mi-a fost când mă minţea mama că vine la mine şi nu venea”
De când a plecat de-acasă, mama ei mai trece, când şi când, în vizită. Mult prea rar, spune Petruţa. ”Cel mai greu mi-a fost când a plecat sora mea şi când mă minţea mama că vine la mine şi nu venea. Eu aş vrea să se întoarcă, dar ea nu mai vrea să vină aici. Îmi e dor de ea aşa şi aşa, m-am învăţat cu tata. Tata e şi mama şi tata”, explică fata.
Bucurel a fost ani buni cioban la oi. Cât a trăit mama, să-l mai ajute cu fetele, a mai mers la muncă şi prin Italia, şi prin Germania. De când ea nu mai e, a rămas acasă, şi-a luat un cal, o căruţă, şi munceşte cu ziua pe la oameni, prin sat, pentru câteva sute de lei pe lună. Mai au alocaţia Petruţei şi un ajutor social şi nu-i deloc uşor, dar bărbatul luptă şi spune că nu şi-ar da copila pentru nimic în lume. ” Ne descurcăm foarte greu, ce să-i faci, asta e viaţa, dar eu nu-mi las copila. Cum s-o las? Nu pot s-o las. Pentru ce mai trăiesc, dacă nu o îngrijesc eu, dacă mama ei a lăsat-o a nimănui? Tata a avut 12 copii şi nu a băgat niciunul nicăieri”, rezumă, scurt, bărbatul.
Visul simplu al unui copil: ochelarii de vedere pe care n-au avut bani să-i facă
Petruţa face câţiva paşi prin camera cât o cutie de chibrituri, suficient cât să ne arate că ambiţia ei de a-şi urma pas cu pas exerciţiile de recuperare nu a fost zadarnică. Şi, chiar dacă viaţa lor e o luptă continuă pentru supravieţuire, Petruţa e optimistă şi nu se plânge deloc. ”Acasă ne descurcăm, face tata să fie bine”, spune, zâmbind.
În ciuda problemelor medicale pe care le-a avut şi le are în continuare, Petruţa face eforturi să se ţină de şcoală. Nu are cele mai bune note, dar nu a pierdut ani de şcoală, nu a avut niciodată nici corijenţe. Face eforturi mari să meargă atât cât poate la ore, învaţă cum poate. Şi are un vis ireal de simplu pentru un copil de vârsta ei. Îşi doreşte o pereche de ochelari de vedere pentru care medicul le-a dat reţetă, dar nu au avut banii necesari să-i facă. ” Îmi trebuie ochelari, mi-a promis mama că mi-i face şi nu i-a mai făcut. Noi nu am avut cu ce să-i facem. Nu mai prea văd nici cu ochiul drept”, povesteşte fetiţa.
Cum putem ajuta
Chiar dacă viaţa le-a dat de înfruntat încercări deloc uşoare, Petruţa şi tatăl ei nu şi-au pierdut niciodată credinţa. Şi, poate că după ce le vor afla povestea, oameni cu suflet bun şi posibilităţi mai mari ca ale lor vor încerca să le întindă o mână de ajutor. Cei care vor să-i contacteze o pot face la numărul de telefon 0757/500063 sau la următoarea adresă: Strada Bozilor nr. 268, Răşinari, judeţul Sibiu.
Vă mai recomandăm:
Un bărbat în vârstă de 42 de ani din localitatea Ighişu Nou, judeţul Sibiu, îşi creşte singur cele cinci fete, pe care mama le-a abandonat într-un centru de plasament.
Bianca Cotora (39 de ani), din localitatea Avrig, judeţul Sibiu, a reinventat, împreună cu mama ei, dulceţurile şi fursecurile bunicii, transformându-le într-un mic business.
Toma Stupu, un bărbat din comuna Vurpăr, judeţul Sibiu, şi-a mobilizat prietenii şi împreună au ridicat o casă nouă pentru o familie cu nouă copii a cărei locuinţă s-a prăbuşit.
Se încarcă comentariile...
