„Vaaaai, ce frumos e la voi la Sibiu. Aşa de norocoşi sunteţi, cu atâtea evenimente, am fost şi eu anul trecut, splendid”. Nu vă spun de la câte cunoştinţe am auzit această frază, în diferite formulări, câte check-in-uri prin Piaţa Mare am văzut pe Facebook şi cum ne priveşte lumea aşa, idilic, ca pe nişte eterni fericiţi, rupţi de timp, acolo „în Ardeal, unde oricum e altă lume”. 
 
Am o veste proastă pentru voi, chit că pentru textul ăsta o să mă urască trei sfert din administraţia oraşului şi-or să mă arate cu degetul o întreagă haită de lupi moralişti gata să-mi sară în cap şi să-mi spună „Vai, dar dacă tu, de-a noastră, vorbeşti aşa, ce să mai aşteptăm de la alţii?”. 
 
Adevărul e că Sibiul e foarte frumos, are un centru splendid şi o grămadă de lucruri faine de văzut. Pe lângă ele, are şi străzi periferice luminate prost sau deloc, are şi găşcuţe de interlopi, şi scandaluri în mijlocul drumului, şi oameni omorâţi pe stradă, şi destui incompetenţi în funcţii cheie, ca peste tot în Republica Socialistă România
 
Poate că pe unii îi lasă memoria, sau se prefac că-i lasă, dar în 2007, fix anul Capitalei Culturale, nişte interlopi se băteau cu săbiile, topoarele si alte accesorii „de lux” în Urgenţa Spitalului Judeţean, sub ochii îngroziţi ai personalului medical. Asta după ce înjunghiaseră fără milă un om în inimă, tot în stradă, om care a murit câteva zile mai târziu, la spital. 
 
Atât de sigur e oraşul meu, încât autorităţile care gestionează „cu operativitate” situaţiile critice n-au fost în stare nici până acum să-l prindă pe cel care a ucis un jandarm aflat în post, păzind Consulatul German din Sibiu. S-a întâmplat acum aproape 5 ani, la 5 minute de centrul Capitalei Culturale, lângă un obiectiv important, nu pe o stradă neasfaltată de la periferie. Când mergeţi pe stradă, poate vă amintiţi că unul dintre cei care trec senini pe lângă dumneavoastră, zâmbind, e cel care a înfipt cuţitul în trupul lui Marius Paliuc. 
 
Foarte sigur e oraşul meu, motiv pentru care, în 2010, o fată de doar 27 de ani a fost ucisă cu bestialitate de fostul iubit, cu nu mai puţin de 25 de lovituri de cuţit. Omul o tot ameninţa de ceva timp, şi fata îl reclamase inclusiv la Poliţie. Atât de preocupată a fost Poliţia încât, după câteva zile, pozam bălţi de sânge în scara blocului şi feţe de părinţi schimonosite de durere.
Adevărul e că Sibiul e foarte frumos, are un centru splendid şi o grămadă de lucruri faine de văzut. Pe lângă ele, are şi străzi periferice luminate prost sau deloc, are şi găşcuţe de interlopi, şi scandaluri în mijlocul drumului, şi oameni omorâţi pe stradă, şi destui incompetenţi în funcţii cheie, ca peste tot în Republica Socialistă România. 
Extrem de sigură e Capitala Culturală, atât de sigură încât până şi poliţiştii iau bătaie în stradă, ziua în amiaza mare, da' credeţi că mai interesează pe cineva, atâta timp cât a ieşit statistica bine şi şefii de la Capitală au spus „Bravo, ce băieţi buni, operativi şi cuminiţi sunteţi voi, mare noroc că vă avem «în structuri», că avem marea onoare să respirăm acelaşi aer”. 
 
Desigur, v-aş mai putea da şi alte exemple din categoria celor de mai sus. Dar mai avem de povestit şi altele, despre „operativitate”, „siguranţă şi încredere”. 
 
Autorităţile eficiente din acest oraş, aflate în fruntea celor aproximativ 50 de „lucrători” coordonaţi responsabil să bâjbîie care încotro, în timp ce prin faţa lor defila un amărât de urs, ce l-o fi apucat, nu ştiu, au fost foarte operative şi în 2011, când de la Zoo Sibiu a evadat un tigru. Într-un final, evident, tigrul a fost de vină, ce bine că l-a nimerit glonţul, huh. Deloc surprinzător, după doi ani, cazul s-a finalizat cu soluţii de netrimitere în judecată, normal că mortul era de vină, bine că era tigru că ne-a scutit de asigurat efective de pază, trei zile, la un priveghi şi-o înmormântare cu mediatizare. 
 
„Operativitatea” a mai atins un prag de referinţă miercuri, când după ceasuri întregi de bălmăjeală aiuristică fraierul plătitor de taxe şi impozite din Republica Socialistă România, cel care nu doar că le plăteşte „operativilor” salariile dar mai are şi-un pic de inimă, o banalitate, acolo, suflet 245 de grame, acest fraier (recunosc, mă identific) a sfârşit în faţa calculatorului uitându-se tâmp la o fotografie cu un cap de urs, 549 de grame de suflet, o gradenă şi-o baltă de sânge. Fraier cum e, şi-a şters şi nişte lacrimi, lacrimi? ce-s alea? se vor întreba tătucii „operativităţii” bălmăjite cu sirene, „lucrători”, nişte gloanţe şi-un ghem de suflet fără priveghi, fără cheltuieli de înmormântare, animal, ce tot atâta, doar ne strică un pic statistica, a dracului de treabă, că vine bilanţul de final de an.  
 
La final, au ieşit să cuvânte cât de eficienţi sunt, fraierilor care în loc să înţelegeţi asta staţi şi bociţi în faţa calculatoarelor, îndrăzniţi, culmea impertinenţei, să fiţi oameni. 
 
Primul a grăit prefectul, Cristian Roman se numeşte, care ne-a informat la cât s-a sunat la 112 după care s-a întors către tovarăşul coordonator al „operativităţii”, 549 de grame de suflet minus. „Din acel moment, coordonatorul operaţiunii de prindere a acestui urs a fost domnul inspector şef Tiberiu Ivancea din cadrul Inspectoratului de Poliţie”. Mai departe ne-a spus tovarăşul prefect cum s-a făcut „un efort foarte mare în prinderea lui”, e adevărat că nu poţi bălmăji aşa, oricum, trebuie să te strofoci un pic, acolo, şi a ţinut să-i multumească domnului Ivancea. 
 
Desigur, ne-a mai spus că se deplasa ursul de aproape 200 de kilograme „cu o viteză foarte mare”, „Raliul Urşilor”, zic să inaugurăm o nouă competiţie pe Agenda Sportivă, „şi-n tot timpul ăsta echipele de intervenţie au fost după el”, pardon, „Raliul Urşilor”, al echipelor de intervenţie şi al „operativilor” care în loc să prindă ursul viu, totuşi, mai scot câte-un telefon să-l filmeze, vorba aia, să aibă şi nevasta de ce să fie impresionată la pilaful de la cină. „În final, situaţia a impus măsurile care în final s-au şi întâmplat” este încă o mostră de exprimare publică a celui mai înalt reprezentant al Guvernului în teritoriu. A mai zis, dar luăm o pauză, între timp trebuie să-mi mai şterg totuşi o lacrimă. 
 
După care a venit la cadru şeful „operativităţii” din acest caz, care ne-a vorbit de intervenţie pentru „a asigura siguranţa”, şi eu care mă gândeam că asigurăm nesiguranţa cu o asigurare cu rol asigurator. „La prima vedere aşa poate părea, o măsură extremă” s-a rezumat situaţia ghemului de blană, balta de sânge, încă vreo 2 lacrimi, huh, „s-a încercat tranchilizarea lui, nu s-a reuşit, nu ştim dacă a fost atins sau nu a fost atins de către cel care a tras dar exista şi riscul ca un urs rănit să devină mai agresiv”. Adică nici bălmăjeala asta nu e aşa, oricum, e aplicată, nu ştim dacă l-a atins tranchilizantul sau nu dar, preventiv, că dacă era rănit putea deveni mai agresiv, nu ştim nici asta cu certitudine, „exista riscul”, să tragem totuşi, Doamne, ce bine că a fost „identificat”. Habar n-aveţi voi, dar nu-i treabă simplă cu infractorii ăştia în 4 labe, ignoranţilor. 
 
Astăzi, după ce o ţară întreagă de fraieri cu lacrimi în ochi şi-a permis să le transmită peste tot pe unde s-a putut ce părere are despre „operativitatea” lor, tovarăşul prefect s-a gândit mai bine şi nu l-a mai lăudat pe şeful Poliţiei. Ba ne-a transmis următoarele:
„Precizez că nu am avut niciun fel de implicare în luarea deciziei de împuşcare a ursului, având în vedere că operaţiunea a fost coordonată de Inspectoratul Judeţean de Poliţie. Faptul că ursul a fost împuşcat mi-a fost adus la cunoştinţă telefonic, de şeful Poliţiei, în timp ce mă deplasam spre locul unde a fost localizat animalul”.
Nu, nu vă gândiţi că vreunul dintre ei şi-ar fi prezentat, până la ora asta, vreo demisie de onoare. Onoare au fraierii care-şi şterg lacrimi, şefii „operativităţii” au în general indolenţă şi-un tupeu dus câteodată până la nesimţire. 
 
Iar eu, în oraşul meu foarte sigur, glorioasa Capitală Culturală Europeană de care vă povesteam mai sus, stau şi mă gândesc aşa: ce s-ar întâmpla dacă, la unul din evenimentele alea mari care adună zeci de mii de oameni în centrul Sibiului, şi sunt multe, ar scăpa cumva prin mulţime vreun pui de terorist? Ca la atâta lume nu mai merge cu raliul. Preventiv, ne-apucăm să tragem cu puşca, în speranţa ca poate poate, hai cu norocul, l-om nimeri la un moment dat şi pe ăla? 
 
PS: Noi, fraierii, mai avem multe lacrimi. Ştiu că n-aveţi cum înţelege. Pentru asta, ar trebui să fiţi oameni.