Juniorul-minune din taekwon-do, sportivul care face performanţă în săli cu pereţi scorojiţi: „Când eşti pe podium şi auzi imnul îţi vine să plângi“
0Sibianul Dorian Neagu (18 ani) a reuşit să-şi adune în palmares toate titlurile importante în arte marţiale coreene, atât la nivel naţional, cât şi internaţional, deşi face antrenamente în condiţii foarte proaste.
Dorian Neagu are 18 ani, practicant de taekwon-do, este din Sibiu, iar cel mai recent titlu pe care l-a cucerit este cel de campion european la spargeri-forţă, în toamna acestui an, în Scoţia. Tot anul acesta, în primăvară, în Italia, tânărul a devenit campion mondial la spargeri şi vicecampion mondial la lupte. Cu un an în urmă, în 2014, în Italia, Dorian devenea vicecampion european la spargeri-forţă, iar în 2013, în Spania, era numit vicecampion mondial la aceeaşi categorie.
În ultimii cinci ani, a fost campion naţional la juniori şi are, de asemenea, în palmares un titlu european cu echipa, precum şi foarte multe concursuri de profil la care a ieşit învingător. E o listă a victoriei care poate stârni invidie, dar despre care Dorian vorbeşte cu modestie şi pe care spune că nu ar fi realizat-o fără sprijinul antrenorului său şi al oamenilor dragi.
„PREA GRĂSUŢI PENTRU FOTBAL“
Astăzi, cu o colecţie impresionantă de medalii şi diplome, Dorian povesteşte amuzat că, la început, nici măcar nu i-a plăcut sportul în care avea să facă performanţă. El şi fratele lui au fost însă susţinuţi foarte mult de către părinţi. Lucru explicabil, mai ales că mama lor a făcut în tinereţe arte marţiale, iar tatăl lor, lupte.
„Am început la 5 ani să practic taekwon-do împreună cu fratele meu, mama a fost cea care ne-a dus prima oară la sala de taekwon-do. Înainte am mai încercat şi fotbal, dar eram prea grăsuţi şi nu ne ajuta deloc fizicul pentru alte sporturi, plus că mamei îi plăceau foarte mult artele marţiale. Nu ne-a prea plăcut la început şi de multe ori am încercat să renunţăm la acest sport, numai că tatăl nostru a fost cel care ne-a susţinut şi nu ne-a lăsat să lipsim de la antrenamente. Până la urmă, ne-a obişnuit cu antrenamentele şi apoi, când lipseam, ne simţeam noi prost că nu ne antrenam“, povesteşte Dorian.
ANTRENAMENT INDIVIDUAL ZILNIC ÎN AER LIBER
Sportul l-a disciplinat foarte mult pe Dorian Neagu, aşa că astăzi nu doar că nu lipseşte de la niciun antrenament, dar face şi foarte multă pregătire individuală. Se antrenează în săli de sport de la licee şi e o dovadă vie că se poate face performanţă şi când nu ai cele mai bune condiţii de pregătire, dacă îţi doreşti cu adevărat.
„Facem antrenamente într-o sală de sport a unui liceu. Majoritatea cluburilor din ţară şi din afară sigur au sălile cu tatami (n.r. – un covor special care atenuează şocul căzăturilor) pe jos, noi avem cu parchet de lemn. Avem saci, dar nu avem unde să-i punem, având în vedere că nu e sala noastră. Ne antrenăm doar cu palmare, nu sunt condiţii, dar se face performanţă, care ţine de motivare, de dorinţă. E foarte important să ai la început un mediu în care să înveţi foarte bine taekwon-do şi un antrenor bun. Antrenorul este cam 80%, 20% ţine de pregătirea pe care o faci individual. Am trei antrenamente pe săptămână. În trei antrenamente nu poţi să ieşi campion mondial şi european, trebuie să faci foarte mult pe lângă, individual. Antrenament individual în aer liber fac zilnic“, explică Dorian.
CE SIMTE CÂND AUDE IMNUL
Dorian e conştient că şi-a ales un drum care implică multe sacrificii în ceea ce priveşte viaţa personală, dar când trage linie, spune zâmbind că nu are regrete. A terminat liceul, acum este student în primul an la Facultatea de Kinetoterapie din Cluj, iar timpul se împarte între şcoală şi orele de antrenament. Nu are vreme de ieşiri în oraş, dar în schimb, are satisfacţii uriaşe şi un sentiment unic atunci când e pe podium şi aude cântându-se, pentru el, imnul României.
„Sunt multe momente în care ai senzaţia că nu mai poţi şi atunci este foarte important sprijinul antrenorului. Îmi spune lucruri care mă ajută, mă motivează să merg mai departe. Când eşti pe prima treaptă a podiumului şi auzi imnul, de multe ori îţi vine să plângi. Când erau pe podium colegii, totul părea părea că durează mai mult, dar când am fost eu acolo sus imediat s-a terminat“, spune Dorian.
Le este, de asemenea, foarte recunoscător părinţilor săi, care l-au sprijinit foarte mult nu doar moral, ci şi financiar, într-un sport în care banii primiţi de sportivi de la stat sunt foarte puţini. „În taekwon-do nu prea sunt finanţări, nici la concursuri, mai ales în ţară. Pentru cele din afară mai primim bani de la noul preşedinte, care se mai ocupă şi mai primeşte bani de la minister. Preşedintele dinainte nu făcea acest lucru şi era foarte greu pentru părinţi să ne sprijine pentru fiecare antrenament, fiecare plecare“, povesteşte tânărul.
LA SENIORI VA FI MAI GREU
Dorian este astăzi mândria clubului din care face parte, CS Hwarang Sibiu, şi spune că are norocul de a avea un antrenor pe care îl priveşte deopotrivă ca pe un profesor şi ca pe un prieten. Florin Bîrluţ este instructor din anul 2000, în 2007 şi-a finalizat şcoala de antrenori şi din 2008 este şi profesor de educaţie fizică.
„Îl cunosc pe Dorian de când avea 5 ani şi ceva: a intrat la mine în sală împreună cu fratele lui. La început au fost nişte copii un pic mai neastâmpăraţi, foarte activi, lucru care se pare că a dus până la urmă la ceea ce este acum. Dorian a muncit de când era mic şi a dus munca foarte sus. Este un copil foarte receptiv şi înţelege întotdeauna ceea ce are de făcut. Multe dintre mişcări îi vin natural. Este foarte ambiţios, are multe capacităţi fizice şi are acea chemare spre acest sport. Se spune că artele marţiale nu le alegi, ele te aleg pe tine. Se pare că asta a fost arta marţială care l-a ales pe Dorian“, spune antrenorul.
Antrenorul spune că, atunci când l-a văzut pe Dorian prima dată pe podium, s-a simţit mândru ca un tată: „A fost o împlinire, un vis care a devenit realitate“, adaugă antrenorul. El este conştient că senioratul nu va fi uşor pentru Dorian, însă are foarte multă încredere în el şi e convins că va reuşi şi aici să facă performanţă. „Este o mare diferenţă între seniorat şi juniorat. La 18 ani poţi lupta cu unul de 28 care are deja 10 ani de experienţă. Şi împlinirea fizică este diferită, este mult mai greu. Acolo sunt sportivi consacraţi pe care tu trebuie să munceşti foarte mult să-i poţi doborî. Am foarte mare încredere în el, va dura un pic, nu va fi chiar din primul an, dar eu zic că va reuşi“, mai spune antrenorul Florin Bîrluţ.
Vă mai recomandăm:
Aurelia Rusu (68 de ani), fostă profesoară de limba română, acum pensionată, a amenajat într-o veche casă săsească din localitatea Bazna un mini-muzeu splendid cu obiecte vechi săseşti, şi a publicat de asemenea o carte cu reţete tradiţionale ale saşilor.
Ultima nuntă în satul sibian Gherdeal a avut loc în 1987, iar ultimul copil s-a născut aici în 1988. Din comunitatea înfloritoare de altădată, care număra 300 de suflete de români şi de saşi, acum au mai rămas doar 12 locuitori, şi toţi trecuţi de 50 de ani. Amintirile lor au rămas închise în cutii cu fotografii alb-negru.
Germanul Christian Rummel (30 de ani) s-a mutat în România în 2010, după ce a ajuns pentru prima dată aici în 2007, în cadrul unui program pentru calfele călătoare. Cucerit de farmecul tradiţiilor locale, şi-a întemeiat o familie şi trăieşte în satul sibian Richiş, unde a repornit atelierul de dogărie.
Se încarcă comentariile...
