Sătmarul interbelic, un oraş cochet celebru prin ştrandurile sale
0
Dacă ar fi să deschidem o fereastră a timpului cu vedere înspre Sătmarul interbelic, imaginea ce ni s-ar înfăţişa ar fi a unui curat orăşel de provincie, cu o economie bazată în principal pe producţia industrială alături de mici afaceri de familie şi diverşi precupeţi. O aşezare de câmpie în care viaţa se scurgea fără prea mari frământări.
Conform muzeografului Marius Baloş pentru mulţi dintre intelectualii ajunşi pe aceste meleaguri, odată cu făurirea României Mari pentru a pune umărul la apariţia unei conştiinţe româneşti într-un oraş puternic maghiarizat, particularităţile locale se vor oglindi cu precădere în articolele de opinie din presa vremii.
Astfel, în numărul de debut al revistei sătmărene ’’Afirmarea’’ din martie 1936, sub semnătura lui Constantin Gh. Popescu a apărut editorialul ’’Pentru cei ce nu ne cunosc Sătmarul’’, o radiografie onestă a timpului din care spicuim mai departe câteva fragmente pentru a extrage din jurnalistica acelor ani câte ceva din realităţile urbei:
„Satu-Mare, oraşul în care s’a sbuciumat şi s’a sfârşit leul de la Sişeşti, marele patriot dr. Vasile Lucaciu, e, pentru majoritatea populaţiei răsleţită pe cuprinsul acestei ţări foarte puţin cunoscut. Am auzit pe unii, confundându-l probabil cu Satu-lung de prin părţile Braşovului, imaginându-şi-l un fel de sat mai mare, mai răsărit decât alte sate. Alţii mai iniţiaţi, îl presupuneau un fel de târguşor mai mult sau mai puţin înstrinat, bun doar pentru ostracizarea mutaţilor disciplinar. Adevărul fiind departe de imaginaţia unora şi deducţiile altora, vom căuta, a-l prezenta acelor ce nu-l cunosc încă, pe cât posibil în cadrul realităţilor. (…) Aşezat la periferia de nord-vest a ţării, de o parte şi de alta a liniştitului dar înşelătorului Someş, înglobează azi o populaţie de peste 60.000 de locuitori împrăştiaţi pe o suprafaţă absolut şesă de cca 1.200 ha. (…)”
Sătmarul reprezenta un oraş de mărime medie în cadrul României Mari
Consemnări care denotă atunci, ca şi azi de altfel, slaba percepţie a românilor din celelalte regiuni istorice româneşti în identificarea aproximativă a oraşului nostru. Deşi cifra de 60.000 de locuitori e exagerată (recensămintele vremii dau aproximativ 53.000 de suflete), Sătmarul reprezenta un oraş de mărime medie în cadrul României Mari, beneficiind de o creştere demografică constantă până spre sfârşitul deceniului trei, datorată în special migraţiei etnicilor români din mediul rural dublată de un spor demografic considerabil, precum şi a dezvoltării producţiei industriale. Dar să urmăm firul editorialului:
“Municipiu drăguţ, e îngrijit ca majoritatea oraşelor noastre: centrul şi arterele mai principale. Cu toate acestea Satu-Mare e impunător. Parcul englezesc din centru şi alte mici parcuri din diferite cartiere, edificiile publice imposante, şcolile monumentale, străzile şi bulevardele largi presărate prin mijloc ori margini cu flori, caracteristice oraşelor ardelene, îi dau un aspect de civilizaţie occidentală. Realizările cari i-au schimbat înfăţişarea de oarecare târg, se datoresc în întregime administraţiei româneşti. Spiritul gospodăresc şi ambiţios al foştilor primari, au făcut din Satu-Mare, inestetic şi timid de altă-dată, un oraş de toată splendoarea. (…). în comparaţie cu alte oraşe, escelează prin mulţimea şi varietatea fabricelor, prin împunătoarele-i localuri de şcoli şi mai ales prin apreciatele-i ştranduri, locuri minunat amenajate pe malul Someşului pentru recreare şi pentru băi în timpul verii. ştrandurile constituie o particularitate a Sătmarului. Pentru aceste admirabile grădini, oraşul a fost decretat mai anii trecuţi, cu toată aşezarea lui de şes chiar staţiune climaterică.
Cele 11 şcoli primare de stat puţine în raport cu populaţia de şcolarizat, de pe cuprinsul municipiului, în majoritatea lor cu câte 8-12 catedre, sunt instalate în nişte clădiri cari nu prea întâlnesc rivalitate. Nu e cazul să mai amintesc de şcolile confesionale. În afară de unele modeste ecscepţii, în marea majoritate a cazurilor, şcolile noastre de prin oraşe şi chiar în Bucureşti sunt instalate în clădiri puţin corespunzătoare, cu totul nepotrivite. (…) Coşurile multiplelor fabrici, îl prezintă tuturor trecătorilor cu trenul dinspre Oradea ori dinspre Sighet, ca pe un oraş industrial şi comercial. Faptul acesta atrage asupra-i mulţimea voiajorilor de tot felul. (…) Diferitele soiuri de fabrici în frunte cu Unio marea fabrică de vagoane şi de laminare, apoi Fraţii Prinţ de tot felul de vase de bucătărie şi maşini şi alte diverse întreprinderi îi justifică reputaţia pe care şi-a creiat-o.”
Oraş cu o industrie în plin avânt
Deşi situat într-o zonă de câmpie de mare potenţial agricol, Sătmarul era între cele două războaie mondiale un oraş puternic industrializat, activând aproape 4.000 de întreprinderi industriale (un număr considerabil pentru acele timpuri) şi peste 1.600 de întreprinderi comerciale. Economia locală va primi un impuls considerabil odată cu înfiinţarea în 1929 a ’’Camerei de Comerţ şi Industrie Satu Mare’’. Pe lângă cei doi coloşi industriali, fabrica ’’Unio ’’, cu peste 1.400 de angajaţi şi a treia din ţară la producţia de vagoane, respectiv fabrica de maşini a fraţilor ’’Prinţ’’ (Princz), mai funcţionau fabrica de ţesut panglici a fraţilor Weisz, fabrica de săpunuri ’’Ardealul ’’, fabrica de ciocolată ’’Adalbert Reiter şi Fiul’’, staţia de triere a seminţelor ’’Freud Samuil şi Fiul’’, fabrica de pălării ’’David Grosz’’, fabrica de dopuri de plută ’’Fiii lui Guth’’, fabrica de maşini agricole ’’Elek Markovitz S.A. ’’, precum şi alte numeroase întreprinderi mai mici.
Prelucrarea lemnului, a pietrei, a confecţiilor textile, a laptelui ori morăritul erau de asemenea activităţi economice bine reprezentate în Satu Mare.
Cultura nu se ridica la nivelul aşteptărilor
„Dar dacă de o viaţă industrială şi comercială se poate vorbi cu îndreptăţită mândrie, nu tot acelaşi lucru s’ar putea spune despre o viaţă culturală. În Satu-Mare nu prea ecsistă preocupări culturale, iar viaţa românească nu-i acia care s’ar impune. Aici, vorbind de oraş, trebuie s’o spun cu regret, ne cam pierdem printer streini. Satu-Mare, dacă l-am aprecia după auz în orele destinate plimbărilor, pe porţiunea parecă anume limitată, căreia în jargon local i se zice corso, am zice că nu prea ne aparţine. Nu-i vorbă la această confuzie ajută foarte mulţi dintre ai noştri, din obişnuinţă. Cei 14.000 de români sunt împărţiţi în tabere, pe partide, pe interese, pe credinţe etc. Armonia necesară consolidării intereselor naţionale, lasă în unele ocazii de dorit. (…) Cei 400 – 500 români intelectuali amatori de artă ori literatura ziarelor, dacă nu-s mai mult indiferenţi faţă de producţiile artistice, nu-s mai puţin amatori de frecventarea cluburilor, în care Sătmarul, spre norocul câtorva inşi, abundă. (…)
Un singur cotidian românesc, trecut prin necesare metamorfoze, azi intitulat Gazeta, e citit mai mult de pleaşcă şi se menţine din reclame şi mici subvenţii. (…) Societatea culturală ASTRA şi societatea corală Vasile Lucaciu încă animează prilejuind ocazii de afirmare românească. Încolo, viaţa e cea provincială. (…) Lumea într’o promiscuitate de confesiuni şi naţionalităţi se cultivă prin diferite cluburi, se distrează pe la cinematografe, ori se amuză prin familii amărându-se sau complicându-şi liniştea cu nevinovate dar caracteristice intrigi. Ocazii de serioase manifestaţii româneşti se impun. (…) Satu-Mare merită să fie vizitat, e necesar să fie cunoscut şi se impune a fi mai îndeaproape supraveghiat.”
Marius Baloş,
Muzeul Judeţean Satu Mare
Vă mai recomandăm
Se încarcă comentariile...
