Jocuri de odinioară: cum se distrau copiii când tableta şi internetul nici nu erau inventate

FOTO: Adevărul/ Marian Iliescu

Într-o perioadă în care televizorul nu funcţiona mai mult de două ore pe zi, iar programe dedicate celor mici erau câteva minute înaintea jurnalului, distracţia copiilor născuţi înainte de Revoluţia din 1989 se baza exclusiv pe inspiraţia de moment şi pe câteva jocuri care nu implicau prea multă recuzită.

Jocuri „de-a gata” se găseau cu greu, iar atunci când se aducea marfă, în special “made in China”, în librării, mai ales în oraşele de provincie, se formau cozi uriaşe. Cine avea acasă o minge de fotbal din piele sau un cărucior şi mobilă pentru păpuşi se putea considera un copil norocos, cu singuranţă invidiat de partenerii lui de joacă. În aceste condiţii, improvizaţiile şi imaginaţia stăteau la baza jocului din faţa blocului.

Elasticul

Elasticul, cu siguranţă cel mai popular joc al fetiţelor în anii 80, a devenit pentru copiii de astăzi o ciudăţenie greu de înţeles, cu reguli mult prea complicate pentru a putea fi admis pe lista must-have. Pentru acest joc era nevoie de un elastic lung de cel puţin trei metri care se înoda la capete. Se putea juca în minimum trei parteneri. Doi ţineau elasticul cu picioarele, iar cel de-al treilea executa mişcările.

Executantul îşi pierdea rândul la cea mai mică greşeală: dacă scăpa elasticul de sub talpă, dacă atingea accidental elasticul în timpul săriturilor sau dacă sărea „pe lângă”. Pentru a câştiga un tur, trebuiau executate zece sărituri diferite aferente fiecărei cifre de la zero la zece.

Jocul avea nouă tururi pentru jucătorii experimentaţi: elasticul ţinut în dreptul gleznei cu picioarele depărtate, cu picioarele apropiate, într-un picior, apoi era ridicat în dreptul genunchilor şi se repeta poziţia picioarelor şi apoi la coapsă. Cine reuşea să termine cele nouă tururi fără a greşi era desemnat campionul absolut şi era tratat ca atare.

Ruble şi capace

Nici băieţii nu se lăsau mai prejos în anii `80, atunci când venea vorba de organizarea unui campionat. Atunci când se plictiseau de minge, apăreau în faţa blocului o pungă plină cu cartoane colorate sau cu bucăţi din tablă. Cartoanele erau decupate de la cutiile de chibrituri, iar bucăţile din tablă erau de fapt capace de la sticlele de bere aplatizate cu grijă astfel încât emblema să nu fie distrusă. Emblema era foarte importantă atât la cartoane – denumite ruble, cât şi la capace.

Cu cât chibritul sau capacul proveneau dintr-o ţară considerată de copii mai exotică, cu atât valoarea rublei sau a capacului creştea. Era o adevărată vânătoare după capace şi cutii de chibrituri pentru că în România acelor ani, nu se găsea bere de import decât în preajma restaurantelor sau a hotelurilor din zonele turistice. Dincolo de punga plină cu cartoane şi discuri din tablă, băieţii mai aveau ceva extrem de valoros pentru ei: paiaua, adică o piatră plată cu o textură cât mai fină pentru a putea aluneca mai bine pe asfalt.

Ulterior, paiaua a evoluat într-o bucată din cauciuc gros sau din plumb. Regulile jocului erau simple, dar – aşa cum se întâmpla şi în cazul jocului cu elasticul – variau chiar şi de la o stradă la alta. Toţi concurenţii aşezau rublele sau capacele într-un careu desenat cu creta pe asfalt. Se forma astfel un turnuleţ care trebuia dărâmat de la o anumită distanţă cu acea paia. Ce rube erau spulberate din careu, reveneau celui care le-a dărâmat. Se juca până ce toate cartoanele erau câştigate de un concurent.

Miuţa

Este tot un joc al băieţilor, un fel de minifotbal care se juca la o singură poartă. Era nevoie de un număr impar de jucători, dintre care unul era portar. Acesta, teoretic, era imparţial. Se aşeza cu faţa spre poartă şi arunca mingea cu mâinile spre spate de unde era preluată de jucători. Ambele echipe trebuia să înscrie în aceeaşi poartă. Câştiga echipa care reuşea să adune prima numărul maxim de goluri dinainte stabilit. De asemenea regulile difereau de la un oraş la altul.

Şotronul

Un joc din zona de interes a fetelor este probabil singura modalitate de distracţie optzecistă care a supravieţuit şi în prezent. Şotronul, ca semn grafic, îl întâlnim destul de des pe mochetele din camerele copiilor, dar puţini sunt cei care se şi joacă şi asta pentru că regulile s-au pierdut, iar covorul nu este o suprafaţă ideală pentru a plimba o piatră cu piciorul. Şi aici regulile sunt variate de la o zonă la alta a ţării, dar baza este aceeaşi.

Pe asfalt se desenează un careu care se împarte în şase sau în opt părţi egale sau  - vairanta clasică – se desenează şase careuri poziţionate în formă de cruce, iar în vârful acesteia se află un cerc mai mare. Fiecare dintre aceste careuri se numerotează cu cifre de la 1 la 6 sau la 8, în funcţie de cât părţi are şotronul. Ca recuzită este nevoie doar de o piatră mică.

Acesta se aruncă în fiecare dintre cele opt căsuţe, iar jucătorul va trebui să sară într-un picior în fiecare careu fără să atingă marginile. Este una dintre variantele de joc şi cea mai simplă. Mai complicat este atunci când piatra trebuie împinsă cu vârful piciorului, în fiecare dintre cele opt căsuţe. Jucătorul este eliminat dacă nu reuşeşte să mute piatra în altă căsuţă dintr-o singură mişcare sau dacă a călcat cu talpa pe una dintre margini.

Acestea sunt, probabil, patru dintre cele mai populare jocuri în România anilor `80, când copiii intrau în casă doar pentru a bea apă sau să fure un colţ de pâine. Rare erau cartierele unde curţile din faţa blocurilor să nu fie asediate de zeci de copii care transformau bara de bătut covoare în poartă de fotbal sau în “paralelele” Nadiei, iar strada era toată un teren de sport.