Cum erau aranjate nunţile în familiile de boieri din Europa. Instituţia peţitului, mai activă decât bursa mărfurilor

La 19 iunie 1911 a avut loc, la conacul Măneşti din Prahova, nunta Anei Maria Văcărescu cu Principele Ion (Jean) Callimachi, ceea ce astăzi am numi evenimentul monden al anului. Deşi posibilităţile financiare ale celor două familii boiereşti le-ar fi permis să organizeze acest eveniment în inima Parisului, nunta a avut loc la ţară, în comuna Măneşti, judeţul Prahova, la conacul familiei Văcărescu, care astăzi a ajuns o ruină.

Familii mari de boieri, cu rădăcini adânci în istorie, prima din zona Ţării Româneşti, iar cea de-a doua, din Moldova  - cu origini în Basarabia, Fanar şi Grecia - şi care a dat acestei provincii româneşti patru principi, au oferit, la început de secol XX o lecţie de decenţă şi de bun gust prin nunta celor doi tineri rebeli pentru acele vremuri, Ana Maria şi Jean.

Deşi posibilităţile financiare ale celor două familii boiereşti le-ar fi permis să organizeze aceste eveniment în inima Parisului, acolo unde se dădea ora exactă pentru lumea aristocraţilor europeni, sau în oricea altă capitală a bătrânului continent, nunta a avut loc la ţară, în comuna Măneşti, judeţul Prahova, la conacul familiei Văcărescu, astăzi, din păcate, o ruină.

Deşi o nuntă liniştită de ţară, aşa cum şi-a dorit-o Ana Maria Văcărescu, la eveniment au fost invitaţi oaspeţi de seamă, printre care s-au aflat Alexandru Marghiloman, ministrul de Interne, Nicolae Filipescu, Ministru de Război şi Gheorghe Grigore Cantacuzino, preşedintele Senatului, lideri ai Partidului Conservator, o forţă politică la început de secol XX.

Prezenţa acestor figuri importante ale vieţii politice de atunci a transformat căsătoria tinerilor Văcărescu- Callimachi într-o „solemnitate semioficială”, aşa cum avea să scrie, peste ani, chiar Ana Maria în cartea sa autobiografică „Lumea era toată a mea. Amintirile unei prinţese”.

Nunta de prinţi cu lăutari ţigani

Tot aici, prinţesa mărturiseşte că pompa căsătoriilor de oraş la care asistase nu prezenta nicio atracţie pentru ea. „În pofida frumuseţii ritualului, ceremonia era lipsită de semnificaţie religioasă, iar eu tânjeam după intimitate, nu după ostentaţie mondenă”, se destăinuie Ana Maria Callimachi.

În ciuda invitaţilor de seamă şi a nobleţii celor două familii, mirii au respectat în cel mai mic detaliu tradiţia străveche a nunţii româneşti, de la rochia simplă a miresei „fără trenă şi brizbrizuri”, dar cu tradiţionala podoabă capilară a mireselor românce, beteală din aur prinsă în cununa de flori “cea mai somptuoasă  pe care am văzut-o vreodată”, după cum mărturisea Ana Maria în romanul său autobiografic, pe care “şase femei, rude cu mine, se chinuiau să o facă să-mi stea fixă pe cap” până la formaţia de lăutari ţigani.

Cununia civilă şi religioasă au avut loc tot la Măneşti, la primăria micuţă şi văruită în alb din sat şi la biserica din aceeaşi localitate. Totuşi, slujba religioasă a fost oficiată de un episcop, nu de preotul din sat, asta la insistenţele bunicii miresei,  Maria Mănescu, soţia generalului Theodor C. Văcărescu, diplomat, istoric şi om politic.

Dacă pentru miri nuntă s-a rezumat doar la a gândi lista de invitaţi şi de a trimite telegrame în cele mai îndepărtate colţuri ale ţări, pentru armata de slugi care administra conacul de la Măneşti, cele trei zile cât a durat petrecerea a însemnat o adevărată provocare.  Curtea conacului se transformase într-un adevărt furnicar pestriţ, iar căruţele care aduceau mâncarea şi ţiganii lăutari se întretăiau cu limuzinele luxoase şi invitaţii de rang înalt.

“Maşini şi curieri generau un permanent du-te-vino între casă şi oraş, au fost angajaţi servitori în plus pentru eveniment, sosirea rudelor mele prin alianţă se amesteca adeseori cu venirea căruţelor cu mâncare, a sosit şi o formaţie de ţigani, care avea să cânte practic 36 de ore ”, povesteşte Ana Maria Callimachi în cartea sa de memorii.

Respectabilii şi tineretul vesel şi gălăgios

Petrecerea care a urmat cununiei religioase a avut loc chiar la conacul Măneşti, pe timpul zilei şi nu a avut nimic din fastul la care ne-am fi aşteptat, având în vedere că vorbim despre nunta unui principe.

Cincizeci de persoane au participat la prânzul de nuntă, iar oaspeţii au fost împărţiţi în două grupuri, în funcţie de rang şi vârstă. “Respectabilii” cum îi numeşte Ana Maria Callimachi, au petrecut în sufrageria conacului, iar în salon, „tineretul vesel şi gălăgios”.

Totuşi prinţesa mărturiseşte cu o onestitate debordantă că cel mai bine s-a simţit la petrecerea din curtea împodobită cu ghirlande, acolo unde la trei mese mari uriaşe se ospătau ţăranii şi arendaşii. „Am simţit mult mai multă sinceritate în aclamaţiile şi binecuvântările pe care le-au revărsat aceşti oaspeţi asupra noii lor domniţe decât în frazele lustruite ale prietenilor noştri din lumea bună,” scria Ana Maria Callimachi.

Cine aranja nunţile în familiile boiereşti

Ceea ce este interesant pentru acea perioadă este, cu precădere, parcursul pe care o tânără care provenea dintr-o familie de nobili, cu avere era curtată de zeci de bărbaţi, mulţi dintre ei vânători de zestre. Peţitul era o adevărată instituţie în acea perioadă, iar căsătoria nu ţinea cont de sentimente, nu avea nimic romantic, totul era aranjat astfel încât averile să nu se destrame, iar sângele nobil să nu se amestece. Chiar şi Ana Maria Văcărescu a intrat fără să vrea în această vâltoare a căutărilor unui soţ potrivit, fiind curtată de mulţi tineri de neam ales, chipeşi şi buni de însurătoare, dar fără bani.

“De fapt, timp de doi ani, un număr mare de vânători de avere extrem de eligibili s-au pronit pe urmele mele (…) reaurirea blazonului, cum se spunea politicos în cercurile aristocrate franceze, era foarte la modă în acele zile…Orice moştenitoare dintr-o familie de vază cu rude în întreaga Europă ajungea să fie aruncată pe piaţa internaţională a căsătoriilor aranjate, la fel de activă precum bursa de mărfuri şi cu un simţ la fel de ascuţit al valorii mercantile. (…) instituţia continentală de peţit includea văduve leftere ce sperau să facă un ban de pe urma încheierii unei căsătorii, dar şi femei între două vârste în căutarea unei moştenitoare pentru amanţii lor părăsiţi sau mult prea costisitori, alături de vicleni preoţi catolici. Uneori se luau în calcul chiar şi considerente politice”, scrie Ana Maria Văcărescu.

Chiar şi căsătoria dintre Ana Maria Văcărescu cu prinţul Jean Callimachi a fost una aranjată de rudele celor doi tineri. Informaţia că bogata familia Văcărescu are o fată de măritat a circulat prin întreaga Europă încă din 1908, iar prinţul Jean, care trecuse de vârsta de 30 de ani, era împins de fratele său să-şi găsească o soţie pe măsura rangului său. Întâlnirea dintre cei doi tineri a avut în Franţa, în primăvara anului 10911.

Cinci zile mai târziu, aceştia îşi anunţau logodna. Nu a fost ceva forţat, pentru că, întâmplător sau nu, Ana Maria Văcărescu, tânăra rebelă care fuma în public, lucru de nedorit pentru fetele din lumea bună în acei ani, s-a îndrăgostit de Jean Callimachi şi chiar ea a fost cea care l-a cerut în căsătorie, iar prinţul a acceptat. Căsătoria lor a durat 30 de ani, până ce Jean s-a stins din viaţă. Ana Maria a murit la Londra, în 1970, după mai bine de 30 de ani de exil.