„Sindromul urâţeniei“, boala care îi face pe oameni obsedaţi de operaţiile estetice

Dismofismul corporal sau „sindromul urâţeniei“ este o afecţiune ce ţine în special de domeniul psihiatriei şi care afecteză, în general, tinerii, fete şi băieţi. Problema constă în perceperea exagerată a unor aşa-zise defecte fizice pe care alţii le observă cu greu. Afecţiunea psihiatrică explică şi de ce anumite femei nu se mai pot opri din intervenţiile chirurgicale pentru înfrumuseţare.

"Dismorfismul corporal este o tulburare mentală în care se repetă gândurile cu privire la defectele percepute la nivelul corpului, acele defecte care par majore pentru persoana în cauză, dar pentru ceilalţi nu sunt observabile, sunt insesizabile. Există, astfel, o obsesie legată de imaginea corporală, ceea ce face ca oglinda să fie indispensabilă. Pe fondul acestei obsesii, există obiceiul de a verifica defectul de foarte multe ori în oglindă, uneori chiar ore întregi, în speranţa găsirii unei soluţii la acea problemă. Acest lucru provoacă, în timp, disconfort şi afectează capacitatea persoanei de a funcţiona în plan social", explică, pentru Adevărul, Erna Constantin - psihoterapeut Psihologie integrativă.

Specialistul explică de ce într-o lume în care aspectul fizic şi imaginea sunt foarte importante, în care standardele de frumuseţe sunt mediatizate într-un fel sau altul, anumite persoane ajung să se considere că sunt atât de urâte încât şi-ar dori să nu mai existe.

"Poate suna ridicol, însă pentru persoanele cu dismorfism corporal, femei tinere şi bărbaţi deopotrivă, adolescenţi, aceasta este o realitate cotidiană. Imaginaţi-vă că vă uitaţi timp de două ore în oglindă în fiecare zi şi urâţi atât de mult felul în care arătaţi, încât nu mai vreţi să ieşiţi din casă, nu puteţi avea un job, nu puteţi socializa, iar cei din jur nici măcar nu observă imperfecţiunile, ceea ce dă naştere şi la convingerea că <<nimeni nu mă înţelege>> sau, dacă se consideră că ceilalţi observă imperfecţiunile, există teama de a fi exclus", mai spune Erna Constantin. 

 Viaţa socială e afectată

Persoanele care suferă de sindromul urâţeniei trăiesc adevărate drame interioare. Complexele fizice le fac obsedate de căutarea unor intervenţii de remediere a felului în care arată. "Există tendinţa comparării cu ceilalţi şi ascunderea în mod exagerat a imperfeciunilor prin machiaj sau haine. Există şi tendinţa de a deveni perfecţionist, de a se preocupa atât de mult de mascarea defectelor încât viaţa socială să fie afectată. În funcţie de părţile corpului vizate sunt: complexe legate de nas, de riduri, cicatrici, acnee, buze, păr, dimensiunea sânilor, aspectul muşchilor şi organelor genitale", mai spune Erna Constantin.

Operaţii inutile

Încă din anii pubertăţii, cei care suferă de această afecţiune psihiatrică (mai ales fetele) iau în calcul varianta unor intervenţii chirurgicale "reparatorii".

"Tulburarea dismorfică apare de regulă în primii ani de adolescenţă şi afectează atât fetele cât şi băieţii. Obsesia legată de aspectul muşchilor, dismorfismul muscular, apare de regulă la baieţi. Adolescenţii sunt preocupaţi de felul în care arată şi nu este nimic neobişnuit în asta. Dar există o mare diferenţă în procuparea legată de îngrijirea corporală şi obsesia legată de felul în care arată. Sunt fete tinere şi nu numai care ajung să îşi facă tot felul de operaţii estetice chiar dacă nu este necesar", explică psihoterapeutul.

Fericire de moment

Operaţiile estetice  efectuate din astfel de raţiuni se dovedesc a fi, în aproape toate cazurile, doar soluţii temporare. "Sunt şi cazuri în care aceste intervenţii sunt necesare, de exemplu reconstrucţia mamară după masectomie, dar aici nu este vorba de dismorfism corporal. În cazul dismorfismului corporal, intervenţiile estetice,  pe moment, produc fericire, dar fericirea nu ţine prea mult şi persoanele afectate de această tulburare ajung să o ia de la capăt. Încearcă tot felul de tratamente, dar care dovedesc că nu au efect pentru că neplăcerea pe fondul imaginii corporale persistă", mai spune specialistul.

"Anxietatea, depresia nu pot fi înlăturate prin intervenţii chirurgicale"

Pentru că în aceste situaţii de dismorfism corporal problema în sine nu este, aşa cum arată specialiştii, de natură fizică, ci psihică, oricât de multe interveţii chirurgicale de înfrumuseţate ar efectua, fără un ajutor psihologic şi, eventual, psifhiatric, persoana în cauză va continua să-şi vadă defectele în oglindă şi va dori alte şi alte "upgradări". "Se întâmplă acest lucru pentru că se acţionează, prin aceste intervenţii chirurgicale, la exterior, iar suferinţa, anxietatea sunt de ordin interior. Anxietatea, depresia nu pot fi înlăturate prin intervenţii chirurgicale!", încheie cunoscutul psihoterapeut.