Secretele Barajului Vidraru, gigantul de beton care ţine piept apei năvalnice de jumătate de secol

A înregistrat o avarie gravă în 1974, a trecut fără nicio fisură de cutremurul din ‘77 şi ne-a panicat nejustificat la inundaţiile de anul trecut. Fiindcă e proiectat să reziste şi chiar rezistă! De aproape 50 de ani, barajul Vidraru, unul dintre obiectivele strategice ale sistemului energetic românesc, este o mărturie a calităţii şcolii de hidroenergetică din România.

Amenajarea Vidraru, formată dintr-o acumulare de mari dimensiuni, un baraj din beton în dublu arc, o galerie de aducţiune, o centrală subterană şi o galerie de fugă, a fost realizată prin punerea în practică a unui concept modern, ce a permis captarea apelor dintr-un bazin hidrografic cu o suprafaţă de 745 kmp.

Debitul mediu captat, de 19,7 mc/s, este asigurat atât din râul Argeş, cât şi din bazinele învecinate: Topolog, Vâlsan şi Doamnei, prin 10 captări secundare cu galerii subterane în lungime totală de 29 km.

O investiţie de 1,47 miliarde lei la nivelul anului 1966

Istoria impresionantului edificiu s-a scris de-a lungul a peste 5 ani şi jumătate, timp în care s-au realizat volume astronomice de lucrări: s-au forat 42 km de galerii subterane, s-au excavat 1.77 milioane mc de roca, s-au turnat 930 de mii de mc de beton şi au fost montate peste 6.000 tone de echipamente electromecanice. Lucrarea a costat 1,47 miliarde lei la acea vreme, iar investiţia a fost amortizată în 28 de ani. 

Cifrele acestei lucrări sunt impresionante. Barajul Vidraru, a cărui construcţie a început în 1961, a necesitat 480.000 mc de beton. Pentru execuţia sa a fost nevoie ca apele să fie deviate printr-o galerie cu diametrul de 5,20 metri, galerie care, la terminarea lucrărilor, a fost amenajată ca golire de fund. Barajul a fost umplut la capacitate abia în luna decembrie 1965, când a luat naştere Lacul de Acumulare Vidraru, aşezat între flancurile Munţilor Frunţii şi Ghitu. Barajul a fost  dat în folosinţă în anul 1966. La momentul inaugurării, era al cincilea în Europa şi al nouălea în lume, iar la această oră încă mai este cel mai mare baraj în arc din România. 

Este realizat din 22 ploturi verticale, are o înălţime de 166,60 m şi este traversat de 9 galerii orizontale interioare în care se găsesc amplasate aparatele de măsură şi control. 

465 de milioane mc de apă

Cea mai mare componentă  a amenajării, lacul de acumulare, se întinde pe o lungime de 14 km, ocupând o suprafaţă de 870 ha şi are un volum total de 465 milioane mc, din care 320 milioane mc reprezintă volumul util. 

Galeria de aducţiune, cu lungimea de 2.130 m şi un diametru de 5,15 m asigură cei 90 mc/s de apă necesari funcţionării centralei şi poate suporta o presiune de 12-14 atm. 

Centrala subterană e amplasată la 103 m sub nivelul albiei râului Argeş 

Proiectată la vremea respectivă să fie condusă chiar şi de la Bucureşti hidrocentrala, denumită până în 1989 Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost pusă în funcţiune la 9 decembrie 1966 şi adăposteşte în subteran ”bijuteria” amenajării de la Vidraru: centrală subterană. 

Amplasată la peste 100 m sub nivelul albiei râului Argeş, centrala subterană, supranumită “templul ” amenajării, este o construcţie cu dimensiuni impresionante: 31,70 m înălţime, 67,80 m lungime, 16,70 m lăţime, pentru care s-au excavat aproape trei sferturi de milion de metri cubi de pământ. Turbinele şi generatoarele sale electrice dezvoltă o putere de 61 MVA fiecare şi asigură o producţie de energie, într-un an hidrologic mediu, de 400 GWh.

Amintiri de pe şantier

Valeriu Eugen Pop, fost ministru al Mediului in Guvernul Petre Roman, este unul dintre martorii activi ai istoriei edificiului de la Vidraru. În urmă cu o jumătate de secol, la vârsta de doar 25 de ani, tânărul inginer Eugen Pop conducea o echipă de muncitori de la aducţiunea principală. La cei 75 de ani pe care-i are astăzi, îşi aminteşte perfect emoţiile pe care le-a trăit în anii ridicării construcţiilor din cadrul amenajării, a căror valoare a înţeles-o abia la inaugurare.

“În 1965 a început umplerea acumulării Vidraru şi ulterior s-a pus în funcţiune Hidrocentrala. Eram pe atunci şef de lot la aducţiunea principală şi am făcut parte din comisia de recepţie a lucrării. O lucrare deosebit de grea, un pionierat, fiindcă era prima dată în România când se construia o aducţiune aeriană, pe un viaduct, acolo, la Valea lui Stan şi se realiza prima centrală subterană din ţară. Proiectanţii şi supervizorii acestei lucrări, prof. Radu Prişcu, prof. Cristea Mateescu etc. erau părinţii hidrotehnicii româneşti, iar emoţiile cele mai mari mă încercau în faţa acestor oameni, fiindcă noi eram doar nişte tineri ingineri, cu caş la gură“, povesteşte Valeiu Eugen Pop.

S-a muncit mult şi în condiţii grele, mărturiseşte martorul acelor vremuri.

“Tronsoanele pe care le băgam pe galerie, de exemplu, se fabricau la Curtea de Argeş şi le aduceam la Vidraru cu trailerele. Erau foarte multe probleme tehnice de rezolvat şi la introducerea în galerie şi la transportul prin aceasta. Imaginaţi-vă un tronson cu diametrul de 4 metri şi lungime de 6 metri, transportat prin tunelurile care duceau sus la baraj. Apoi, erau lucrările de confecţii în galerie, betonare, sudură etc, dificil de realizat în condiţiile de acolo, în care apa curgea peste tot, însă, din fericire, am avut nişte meseriaşi extraordinari”, mai povesteşte Valeiu Eugen Pop. 

Era atunci, cu 50 de ani mai tânăr, abia ieşit de pe băncile facultăţii, plin de entuziasm şi hotărât să facă treabă.

“Stăteam într-o baracă la Căpăţâneni, la circa 4- 4,5 km de locul de muncă şi veneam pe jos până aici. O bună parte din drum, cca. 2 km, o parcurgeam prin galerii, în bascheţi, fiindcă nu suportam cizmele de cauciuc. Pe jos era o cale ferată, acoperită cu apă, şi trebuia să mergem cocoţaţi pe conductele prin care treceau cablurile electrice, iar de fiecare dată când cădeam, mă udam până la genunchi. Nu mai conta oricum, fiindcă din cauza umidităţii excesive, care ajungea până la 80%, ajungeam să fim uzi cu toţii din cap până-n picioare (…) Aveam în geantă două sandviciuri, unul cu brânză, altul cu salam. Pe primul îl mâncam la ora 11.00, pe celălalt, pe la 15.00-16.00, fiindcă stăteam la lucru câte 11-12 ore”, îşi mai aminteşte despre acele vremuri, fostul ministru.

A înţeles valoare muncii sale, abia la inaugurarea edificiului. “Eram cu toţii atât de preocupaţi de ceea ce făceam, că nu ne-am dat seama de cât de importantă era munca noastră. Am înţeles acest aspect abia la sfârşit, când totul a fost pus în funcţiune, când mai marii ţării, au venit şi au tăiat panglica. Nicolae Ceauşescu, Maurer, Groza se pozau acolo, iar noi stăteam undeva în spate. Nu ne băga nimeni în seamă, dar ni se umplea inima de bucurie, fiindcă realizam în acele clipe cât de importantă a fost munca fiecăruia dintre noi”, mărturiseşte Valeiu Eugen Pop.

Fostul ministru al Mediului în Guvernul Petre Roman este unul dintre cei care garantează cu mâna pe inimă pentru siguranţa Barajului Vidraru

“Este proiectat să reziste la orice cutemur şi orice inundaţie. Singura care ar putea crea probleme ar fi o bombă, care să cadă în amonte de baraj, în condiţiile în care lacul ar fi complet plin şi chiar şi atunci nu s-ar rupe decât prea puţin din partea superioară a barajului”, explică Valeiu Eugen Pop.

Mărturie stă chiar cutremurul din 1977, care nu a afectat în niciun fel  barajul de la Vidraru. E adevărat că se întâmpla la aproape doi ani după consolidările impuse de avaria din 1974.

Doi oameni au murit la avaria din 1974 

Pe 6 iulie 1974, în jurul orei 12,50 – 13,00 “s-au observat scurgeri şi jeturi de apă şi căderi de pietriş pe versant în amonte de vana Johnson, deasupra albiei râului. În circa 15 minute au început să cadă blocuri de stâncă dislocate din versant. S-a produs ruperea galeriei în amonte de vana Johnson, forfecarea galeriei, expulzarea unei porţiuni din masivul muntos de cca. 10.000 m2, expulzarea blindajului metalic în zona de ruptură, ruperea blocului de beton al vanei Johnson, producerea unei viituri artificiale de cca 600 m3/s, distrugerea liniilor de alimentare cu energie electrică a echipajului de manevră a vanelor, distrugerea viaductului de trecere de la piciorul barajului, distrugerea în mai multe puncte, în aval a şoselei, a podurilor, a unor locuinţe” se arată pe site-ul barajulvidraru.ro. 

Doi oameni au murit în urma acelei avarii care a durat aproape 6 ore. Spre seară, vana plană a fost deblocată şi închisă prin cădere liberă. Amploarea consecinţelor a fost cauzată de imposibilitatea închiderii imediate a vanei plane, ca urmare a întreruperii alimentării cu energie electrică. Ulterior, lacul a fost golit şi s-au mai constatat “eroziuni ale cămăşuiellii galeriei, deteriorări la contactul blindaj – beton, eroziuni la priză ca urmare a vacuumului produs de admisia apei, existenţa unui plan de fisurare sub masivul vanei Johnson, defavorabil pentru stabilitate”, arată aceeaşi sursă.
 

Ulterior, au fost efectuate o serie de  remedieri şi consolidări care au prevenit alte posibile avarii.

 
Panică la Inundaţiile de anul trecut
 

În urma precipitaţiilor abundente din vara anului 2014, barajului Vidraru din judeţul Argeş a ajuns la 98% din nivelul normal de retenţie, înregistrând cel mai mare volum din ultimii ani. 

Procentul a semănat panică în rândul argeşenilor speriaţi de posibilitatea ruperii barajului. Din punct de vedere al oficialilor Administraţiei Bazinale a Apelor Argeş-Vedea (ABAAV), n-a existat însă un pericol real nici chiar la acel nivel de umplere. 

“Peste acest nivel normal de retenţie, care în cazul lacului Vidraru este de 450 mil mc, fiecare lac de acumulare are capacitatea de a înmagazina undele de viitură. În cazul lacului Vidraru mai aveam la dispoziţie câteva zeci de milioane metri cubi, iar riscul ca barajul Vidraru să se rupă a fost zero la inundaţiile de anul trecut” a declarat Cristian Barbu, şeful serviciului Dispecerat din cadrul Administraţiei Bazinale a Apelor Argeş-Vedea (ABAAV). 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

→

Imaginea 1/6: Bucureşti: Criminalul a aruncat cadavrul în barajul Vidraru