INTERVIU Viaţa unui preot militar român aflat în misiune în Kandahar: „Au fost momente în care am spus că numai Dumnezeu ne-a ajutat“
0
Preotul militar Gheorghe Nicolescu (58 de ani), din cadrul Batalionului de Protecţia Forţei „Vulturii Carpaţilor“, este cel care îi îmbărbătează pe militarii români aflaţi acum în Kandahar. Părintele, aflat la a treia misiune într-un teatru de război, este cel care, în 2002, a făcut pentru militarii români plecaţi în Afganistan prima bisericuţă din Kandahar, după ce, până atunci, slujbele se ţineau în cort.
În urmă cu 16 ani, părintele Gheorghe Nicolescu lua o decizie deloc uşoară pentru el şi familia sa, aceea de a-i însoţi pe militarii români în prima lor misiune Afganistan.
Deşi s-a convins din prima încercare că un teatru de operaţii nu se compară nici pe departe cu o aplicaţie, s-a întors în misiune iar şi rar, pentru a le fi alături soldaţilor români din Batalionul de Protecţia Forţei „Vulturii Carpaţilor“, gata să-i pregătească şi să-i susţină pentru a depăşi încercările unei zone de război. Despre dificultăţile pe care le presupune o astfel de misiune şi despre rolul unui preot într-un teatru de operaţii, preotul militar Gheorghe Nicolescu vorbeşte într-un interviu acordat ziarului „Adevărul“.
Adevărul: Când şi cum aţi devenit preot militar? A fost o alegere sau o conjuctură?
Preot Gheorghe Nicolescu: Sunt preot militar din 1996, prima promoţie de preoţi militari „Partenie Ciopron”, în urma protocolului încheiat între Ministerul Apărării Naţionale şi Patriarhia Română. Nu a fost uşor să optez pentru această misiune, cel care m-a sfătuit să aleg această cale a fost Înalt Prea Sfinţitul Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului.
După depunerea dosarului şi susţinerea examenului la Facultatea de Teologie din Bucureşti, am fost admis în funcţia de preot militar la Şcoala de Aplicaţie N.B.C. din Câmpulung Muscel. Alegerea pentru această onorantă misiune nu a fost uşoară, dar pentru că am făcut stagiul militar (termen redus) şi în parohie aveam un prieten foarte bun ofiţer m-am gândit să urmez această cale de preot militar.
Sunteţi la cea de-a treia misiune într-un teatru de operaţii. Vă mai amintiţi prima plecare? Cum aţi luat decizia să mergeţi şi ce v-a impresionat?
Preot Gheorghe Nicolescu: Da, sunt la a treia misiune într-un teatru de operaţii, iar prima mea misiune în Afganistan a fost şi prima misiune pentru militarii români în Afganistan. De fiecare misiune îţi aduci aminte cum s-au petrecut lucrurile, dar pentru prima misiune a fost destul de greu să iau o decizie de a participa la ea. Eram preot militar de mai bine de şase ani, era duminica după Sfânta Liturghie în a doua jumătate a lunii iunie 2002, când ofiţerul de serviciu pe unitate m-a anunţat că a doua zi trebuie să merg la Bucureşti la Secţia de Asistenţă Religioasă din cadrul Ministerului Apărării Naţionale pentru selecţia de a merge în misiune în Afganistan cu Batalionul 26 Infanterie „Scorpionii Roşii” din Craiova.
A fost un moment în care nu ştiam ce să spun, dar la câteva minute m-a sunat domnul general de brigadă, dr. Nicolae Popescu, comandantul Şcolii de Aplicaţie N.B.C. anunţându-mă că voi merge împreună cu dânsul la Bucureşti, pentru că este chemat şi dânsul la minister pentru alte probleme.
Familia nu a fost încântată de această propunere, dar la plecarea spre Bucureşti mi-au transmis să fac cum cred că este mai bine. A doua zi, drumul spre Bucureşti a fost decisiv, când domnul general de brigadă dr. Nicolae Popescu m-a sfătuit şi mi-a argumentat că trebuie să fiu de acord cu această propunere.
În urma selecţiei am mers la Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe române pentru a primi binecuvântarea plecării mele în misiunea din Afganistan şi nu uit cuvintele Prea Fericirii Sale: <<Să arătăm armatei că suntem alături de ei şi la bine şi la greu>>.
Ulterior, am plecat la Curtea de Argeş la Înalt Prea sfinţit Părinte Calinic, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului. A fost întâlnire ca între un părinte şi un copil, primind multe sfaturi care mi-au fost de mare folos şi m-a convins să nu regret că am luat această decizie. Nu ştiu când a trecut mai bine de o oră această întâlnire, iar la plecare mi-a zis că îmi va da tot ce îmi este necesar pentru desfăşurarea activităţii de asistenţă religioasă.
A doua misiune a fost în 2008-2009, Qalat-Lagman, cu Batalionul 30 Vânători de Munte „Vulturii Carpaţilor”, sub comanda domnului general de brigadă dr. Virgil-Ovidiu Pop. Aici am avut şi cea mai grea încercare, am pierdut un camarad, pe sublocotenentul p.m. Dragoş Alexandrescu, şi am avut alţi patru răniţi.
Cea de-a treia este spre sfârşit şi mulţumim lui Dumnezeu că este bine, tot cu Batalionul de Protecţia Forţei „Vulturii Carpaţilor”, sub comanda domnului locotenent-colonel Ionuţ-Raul Ilinca.
Povestiţi-ne despre primul lăcaş pe care l-aţi amenajat într-o astfel de zonă şi despre următoarele experienţe alături de militarii români în zonele de război.
Pentru buna desfăşurare a activităţii de asistenţă religioasă este nevoie de un spaţiu (cort, cameră, biserică) la care militarul poate veni pentru o rugăciune sau un sfat. Nu numai în misiunile internaţionale, ci şi atunci când plecăm în aplicaţii avem un cort amenajat ca biserică. Ajunşi în Afganistan după o perioadă de tranzit, ne-am instalat tabăra şi fiecare avea locul lui în jurul comandantului, dar fiind creştini şi ştiind că omul sfinţeşte locul, am instalat cu toţii un cort, ca loc de rugăciune şi unde am început să săvârşim Sfânta Liturghie.
Pentru început ne-am mulţumit cu un cort, dar praful şi căldura ne puneau la grea încercare, de aici a sădit ideea de a ridica o biserică mică de lemn, dar nu îmi stătea în putere doar dorinţa şi aşa am fost nevoit să merg la comandantul batalionului, actualul şef al Statului Major al Apărării, domnul general dr. Nicolae-Ionel Ciucă, şi i-am expus ceea ce intenţionez să fac împreună cu militarii batalionului. A primit cu mare bucurie această propunere, dar să fac un proiect la ce m-am gândit şi în timpul briefing-ului cu partenerii americani să le expună intenţiile noastre.
Am realizat proiectul şi l-am prezentat partenerilor, iar seara mi s-a adus la cunoştinţă faptul că urma să primim materialele necesare construcţiei. Minune, în câteva zile au sosit materialele necesare ridicării lăcaşului de cult şi, în doar două săptămâni cu ajutorul unei echipe minunate de militari pricepuţi din batalion şi cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a construit acel frumos lăcaş sfânt. Construcţia era o mândrie pentru noi, în sensul bun al cuvântului, datorită faptului că, în mijlocul corturilor, aveam ceva care ne împlinea pe toţi - Sfânta Biserica Românească.
Cum se desfăşoară, pentru dumneavoastră, o zi obişnuită acolo? Cum îi îmbărbătaţi pe militarii noştri?
Activităţile de aici se desfăşoară într-un flux continuu. La toate plecările militarilor în misiune sunt prezent pentru a spune rugăciunea de binecuvântare şi pentru a-i încuraja. Toate zilele sunt aproape la fel doar, orele de plecare în misiune diferă de la o zi la alta. Duminica şi la sărbători săvârşim Sfânta Liturghie. Am un program de activităţi stabilit cu comandantul Batalionului de Protecţia Forţei, domnul locotenent-colonel Ionuţ-Raul Ilinca. Celelalte activităţi: rugăciunea de dimineaţă şi seară, acatist miercurea şi vinerea se desfăşoară în funcţie de programul militarilor pentru a putea fi cât mai mulţi dintre ei prezenţi la Sfânta Biserică.
Atunci când ai multe activităţi timpul trece destul de repede, iar aici nu ne putem plânge de lipsa de activitate. Sunt alături de militari tot timpul şi prin metode specifice pastoraţiei le dau sfaturi. Bucuria este mare atunci când vezi că ai reuşit să le descreţeşti fruntea cu un cuvânt bun sau o rugăciune.
Pe mulţi dintre militarii Batalionului de Protecţia Forţei „Vulturii Carpaţilor” i-aţi păstorit şi în ţară, ca preot al Batalionului 30 Vânătoti de Munte „Dragoslavele”. Aici îi simţiţi la altfel? Zona de război îi apropie mai mult de Dumnezeu?
Da, cei mai mulţi sunt din Batalionul 30 Vânători de Munte „Dragoslavele”, dar în perioada de pregătire, una din priorităţile mele a fost de ai cunoaşte pe cei veniţi din alte unităţi şi sunt bucuros că au avut deschiderea de a-i cunoaşte. Aici nu mai contează că eşti din Câmpulung, Braşov, Buzău... toţi suntem un grup pe care Domnul l-a unit şi toţi vrem să ne facem treaba. Ştim că împreună vom reuşi să ne îndeplinim misiunea şi să ne întoarcem cu bine acasă.
Militarii sunt buni creştini şi faptul că suntem aici, în Afganistan, îi apropie mai mult de Dumnezeu. Sunt convins că şi acasă se roagă, merg la biserică să asculte Sfânta Liturghie când timpul le permite, dar aici au fost momente în care mulţi dintre noi am spus: că numai Dumnezeu ne-a ajutat. Biserica rămâne aici locul unde militarul vine pentru a găsi liniştea sufletească. Majoritatea spun că atunci când sunt în biserică se simt acasă.
I-aţi simţit vreodată deznădăjduţi?
Nu am simţit vreodată deznădejdea pe faţa sau în sufletul lor, greutăţile ne încearcă, dar trebuie să găsim soluţii. Mai sunt probleme: tată, bunic, fraţi decedaţi, dar cu un sfat, o rugăciune militarii trec peste aceste încercări. În momentele grele ale fiecărui militar ne implicăm cât putem de mult şi de bine pentru ca acesta să depăşească cu bine momentul.
Care dintre cele trei misiuni de până acum vi s-a părut cea mai dificilă?
Trebuie să înţelegeţi că este un teatru de operaţii, nu se compară cu o aplicaţie, sunt momente dificile pe care le trăim cu toţi, dar trebuie să fim şi suntem pregătiţi să le depăşim. În teatrul de operaţii Afganistan am avut cea mai grea încercare, am pierdut cu toţii, un camarad şi un frate în persoana sublocotenentului p.m. Dragoş Alexandrescu. În incidentul în care şi-a pierdut viaţa camaradul nostru am mai avut şi alţi patru militari răniţi. Cu toate eforturile medicilor şi toate rugile noastre Dragoş ne-a părăsit, lăsând în urma sa un mare gol în sufletele noastre, iar momentele grele ale despărţirii, nu vor fi niciodată uitate. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Totodată am învăţat un lucru foarte important: suferinţa şi durerea te întăresc dacă ştim să fim uniţi.
Aţi fost şi martorul vreunei tragedii? Ne puteţi spune ce v-a marcat cel mai tare până acum şi cât de greu de depăşit sunt astfel de momente?
Nu am fost martor la nicio tragedie cum spuneţi dumneavoastră, în afara de momentul pierderii camaradului nostru. Nici atunci nu am fost de faţă şi dacă ai credinţă în Dumnezeu şi tărie sufletească treci peste greutăţi fără a spune că ai rămas marcat. Nu uiţi niciodată, dar nu înseamnă că nu trebuie să privim înainte. Numai aşa şi cu ajutorul lui Dumnezeu reuşim să depăşim greutăţile întâmpinate.
Ce mesaj aţi dori să le transmitem celor de acasă, familiei dumneavoastră şi familiilor militarilor români?
Familiile sunt un suport important pentru toţi. Ne sprijină cu gândul, cu sufletul, cu rugăciunea şi au fost mereu alături de noi. Şi ele au avut multe probleme de rezolvat în lipsa noastră, fapt pentru care le mulţumim foarte mult. Nici pentru familie nu a fost uşor, au simţit greutăţile şi bucuriile noastre şi a trebuit să ne înlocuiască în tot ceea ce făceam noi acasă.
Aşa cum am nădăjduit la începutul misiunii şi am plecat cu credinţa că ne vom întoarce cu toţii acasă, se pare că bunul Dumnezeu ne-a ajutat şi ne-a ascultat până acum rugăciunile înălţate atât de noi cât şi de cei de acasă şi sperăm să ne ajute până la final. Acum, că a mai rămas puţin timp, până la întoarcerea pe meleagurile noastre şi revederea cu toţi cei dragi le transmitem tuturor să aibă răbdare ca şi până acum şi îi asigurăm de faptul că dragostea pentru ei nu va se stinge niciodată.
Soţia şi cei doi copii îl aşteaptă acasă
Preotul militar Gheorghe Nicolescu s-a născut la 22 octombrie 1960, în comuna Mihăieşti, judeţul Argeş. După absolvirea Seminarului Teologic din Bucureşti în anul 1982, execută stagiul militar cu termen redus timp de 9 luni în Beiuş-Bihor. În perioada 1983-1987 urmează cursurile Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. Este căsătorit din anul 1987 şi are doi copii (fată şi băiat).
Se încarcă comentariile...
