Obiceiuri ciudate la priveghi. Cum se distrau copiii din satele Moldovei în jurul coşciugului în urmă cu 100 de ani

La început de secol XX, rudele şi sătenii din zona Moldovei care participau la priveghiul unei persoane decedate respectau anumite ritualuri, dar practicau şi o serie de jocuri ce făceau să treacă mai repede timpul până la înmormântare.

Tradiţia înmormântării în satele din Moldova la începului anilor 1900 cuprinde tot felul de obiceiuri de trebuiau respectate cu credinţa că sufletul răposatului nu va avea piedici atunci când va părăsi lumea pământeană. Aceste ritualuri sunt descrise în mai multe numere ale publicaţiei „Şezătoarea. Revistă de literatură şi tradiţiuni populare”, cu apariţie neîntreruptă timp de 26 de ani. 

Publicaţia cu apariţie lunară, fondată în anul 1892 de academicianul Artur Gorovei, folclorist şi etnograf din Fălticeni, cuprindea materialele semnate de învăţători din Suceava şi Neamţ, în care erau prezentate obiceiuri, tradiţii, cântece populare, credinţe şi superstiţii din satele Moldovei şi numai. 

„Calul“, „barza“ şi „mortul“ erau trei jocuri practicate la începutul anilor 1900 în zona Moldovei, atunci când persoana decedată era privegheată de consăteni. Ritualul este descris în numărul 7-8 al revistei „Şezătoarea. Revistă de literatură şi tradiţiuni populare”, din septembrie-octombrie 1903.  

Jocuri la capul mortului

În articolul intitulat „De ale copiilor“, Tudor Pamfile descrie nu mai puţin de 34 de jocuri pe care cei mici le practicau în acele vremuri în satele din zona Moldovei. Autorul a făcut documentarea în satul Ţăpu, din fostul judeţ Tecuci, iar pentru trei din cele 34 de jocuri se precizează că se întâlneau la priveghiul morţilor. Unul din aceste jocuri se intitula „De-a barza“, iar alături de copiii care îl practicau se alăturau şi adulţii. 

„Un băiat se îmbracă sau îşi pune în cap un suman; iar după ce şi-a astupat capul, bagă pe o mînecă o mînă în care ţine un plisc făcut din lemn sau de fer (sîrmă); cu el ciocăneşte sau <pişcă>, ori <ciuche> pe cine vrea“, se arată în articol.

"O ploscă cu rachiu se plimbă de la bot la bot" 

Autorul notează că jocul „nu-i aşa de nostim“, după cum l-a descris, şi că trebuia să fie condus de un „meşter“. Atmosfera devenea la un moment dat distractivă şi în acest peisaj îşi făcea loc şi băutura. 

„Jocul e jucat de un meşter care ştie cum îşi şterge barza ciocul de pământ, cum ciuche ea, rar şi îndesat, cum se uită într’o parte şi nemereşte în alta, etc. Femeile ţipă, fetele strigă, oamenii rîd <serioşi>, lumînările ard la capul mortului, mortul e străin pentru lume. O ploscă cu rachiu întocmai ca la nuntă, se plimbă <de la bot la bot>“.          

Un alt joc descris în publicaţia amintită practicat la priveghiul mortului era „De-a calul“.

„Unul se face cal şi e îngropat cam grosişor: vre-un cojocel; el se apucă cu mînele de gîtul altuia, îmbrăcat şi el, pentru orice întîmplare; în braţe, acesta ţine un băţ, în care are o oală, pusă de cei cu casa la îndămînă. Picioarele lui sînt, împreună cu ale celuilalt, picioarele calului; trupul celui de pe urmă e trupul calului, pe care se încalecă al treilea. Călăreţul îşi poartă calul de ici colea, calul joacă, sare, nechează, mai svîrle, mai face cite un marafet, sau un naz, sau un mărăs (mărazuri) cum se mai zice. Asta, ca să cunoască toată lumea ce fel de cal are“.

Urma un schimb de replici, ca la „iarmaroc“, un dialog care se termină cu o scenă care avea scopul de a-i distra pe cei aflaţi la capul răposatului. 

„- Cît îmi dai pe cal? întreabă călăreţul pe un priveghetor. 

- Un ciur de făină, şi-o bucată de slănină. – Călăreţul, la altul:

- Cît îmi dai pe cal? şi îl laudă, etc., îl joacă, sare, svîrle cu copita, nişte ciobote mari cu potcoave adevărate de cal. Cînd în sfîrşit vede călăreţul că hazl se cam moae, se duce la unul cu care avea vorbă, şi zice: 

- Cît îmi dai pe cal? – Cela răspunde:         

- Doi lei şi un ort. – Iar călăreţul:

- Decît doi lei şi un ort, mai bines să-mi văd calul meu mort.

Şi cu ghioaga din mînă trage în capul calului, de unde încep a cădea hîrburile: toarta, buza, bardanul, fundul“

Joaca de-a mortul, lângă sicriu  

Un alt fel de joc practicat la 1900 în timpul priveghiului se numea chiar „De-a mortul“. Alături de sicriu, un băiat se prefăcea că este mort, lungindu-se cu mânile pe piept, pe pământ. 

„Şepte inşi caută să-l ridice, cu cîte-un deget. Cei 7 copii sau oameni puşi împrejurul celui de al doilea mort, ascultă afirmările unuia dintre ei, iar ei răspund ori adeveresc. Unul zice:

- Noi şapte fraţi.   

- Noi şapte fraţi.

- De dracu adunaţi.   

- De dracu adunaţi.

- Măi, aista e un om mort.

- E un om mort.

- Şepte şi doi fraţi ai dracului să-l ridicăm.

- Şepte şi doi fraţi ai dracului să-l ridicăm.

- Sus!

- Sus!

Şi mortul e ridicat în sus cu puterea dracului“

Autorul articolului mai spune că, în timp ce se face jurământul şi invocarea, toţi participanţii stau cu câte un deget sub cel care joacă rolul mortului.