Povestea ştrandului construit în secret în anii comunismului şi îngropat la vizita lui Ceauşescu: „Riscam cu toţii puşcăria!“
0
O bază de agrement cu bazin olimpic, terenuri de tenis şi debarcader a fost construită în mare taină de şefii comunişti din Oradea într-o zonă cu izvoare termale situată pe malul Crişului Repede, investiţia, păstrată secretă pentru că era prea scumpă ca să fie aprobată „la centru”, fiind realizată printr-o formă de muncă patriotică, întreprinderile locale contribuind cu bani, materiale şi forţă de muncă.
Cartier de agrement
„A fost un plan de sistematizare realizat în 1974 pentru cartierul Ioşia, care prevedea transformarea zonei într-o microstaţiune, cuprinzând atât locuinţe, cât şi zone de agrement (bază sportivă, sală polivalentă, ştrand, pationar, debarcader”, a povestit pentru adevărul.ro istoricul orădean Cristian Culiciu.
Planul a fost descris în amănunt într-un articol publicat în 1974 de cotidianul Crişana, arhitectul Tiberiu Lantos, angajat al Institutului de Proiectări al judeţului Bihor. Acesta scria despre "prefigurarea viitoarei înfăţişări a Oradiei" arătând că în vechea Ioşie - un cartier de colonişti români, în special ceferişti, veniţi aici după 1918, împroprietăriţi cu câte 5 ari de teren şi ajutaţi cu credite să-şi ridice case –să fie transformat într-un cartier de locuinţe întins pe 40-50 hectare, cu spaţii semnificative pentru odihnă şi agrement.
Arhitectul a propus construcţia a numeroase blocuri "în scară", de la blocuri cu două etaje la imobile cu 12 etaje, care ar fi trebuit să găzduiască zeci de mii de orădeni.
De asemenea, cartierul urma să aibă o sală de cinema cu 600 de locuri, două şcoli, o creşă, un cămin şi cabinete medicale, plus un lac, pistă de atletism, terenuri de tenis, baschet şi volei, ştrand, popicărie, autodrom, sală de sport, patinoar artificial, bază nautică pe malul Crişului, complex comercial şi zonă de jocuri mecanice.
Planul secret
Proiectul s-a pus în aplicare doar parţial. Zona a fost mobilată, în timpul aceluiaşi deceniu, cu blocuri scunde, aproape toate din panouri mari. Piatra de temelie a sălii polivalente a fost pusă în vara anului 1975.
(Cristian Culiciu, istoric)
„Până în la sfârşitul anului 1977 se construiseră o bună parte a blocurilor de locuinţe, astfel că în zonele în care acestea erau finalizate s-a putut trece la amenajări. Casa Ştiinţei şi Tehnicii pentru Tineret sau sediul Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor din Oradea au fost construite şi date în folosinţă în 1979, împreună cu ultimele locuinţe”, a mai povestit istoricul.
Câţiva ani mai târziu, însă, în 1986, autorităţile locale s-au decis să ofere ceva în plus locuitorilor, pe lângă blocurile cenuşii, majoritatea ca nişte cutii de chibrituri.
„Într-o dimineaţă am fost convocaţi în Ioşia Nord, la Groapă, un loc unde oamenii se scăldau pe malul Crişului datorită apei termale de cea mai bună calitate. A venit şi Szabo Arnold, arhitectul şef al oraşului, care a prezentat un proiect despre care atunci am auzit prima oară, pentru un complex de agrement”, îşi aduce aminte Ionel Ungur, la vremea respectivă vicepreşedinte al Consiliului Popular al Municipiului Oradea, iar în anii '90 şi prefect al judeţului.
În zonă urma să se construiască „pentru oamenii muncii” un ştrand, un debarcader şi terenuri de tenis care să completeze dotările deja existente, adică Sala Sporturilor şi Casa Ştiinţei şi Tehnicii pentru Tineret.
Şantier la negru
Potrivit reglementărilor din acea perioadă, un proiect de investiţii ar fi trebuit aprobat în prelabil de Comitetul de Stat pentru Problemele Consiliilor Populare (un fel de Minister al Administraţiei). Acela, însă, nu avea nimic, pentru că riscau respingerea planului, unul destul de costisitor.
Aşa că tovarăşii de la Consiliul Popular Judeţean şi de la Comitetul Judeţean de partid, în frunte cu prim-secretarul Andrei Sorcoiu au decis să-l pună în aplicare cu forţe locale. S-a înfiinţat un comandament condus de fostul primar Alecu Paraschiv şi noul primar Gheorghe Groza, din care mai făceau parte arhitectul-şef, viceprimarii Ionel Ungur şi Gheorghe Gligor, directorul Trustului de Construcţii şi preşedintele Uniunii Judeţene a Cooperativelor Meşteşugăreşti: „Trustului i-a revenit săparea fundaţiilor, turnarea de betoane pentru bazine, construirea clădirilor administrative şi pentru alimentaţie publică, realizarea instalaţiilor de apă şi electrice, iar UJCM-ului activităţile mai mărunte”.
Investiţia nu avea niciun titular care să şi-o fi asumat din punct de vedere financiar, iar în acte Consiliul Popular Municipal s-a trecut doar "coordonator". Lucrarea s-a executat printr-un fel de muncă patriotică: Trustul de Construcţii a adus cu materiale, utilaje şi personal, iar marile întreprinderi Înfrăţirea, Alumina, Sinteza şi IJGCL (Întreprinderea Judeţeană de Gospodărire Comunală şi Locativă) contribuiau cu bani şi, mai puţin, cu materiale.
Bazin „sub pământ”
La realizarea proiectului s-a lucrat zi lumină,timp de patru luni iar când s-a terminat nu s-a făcut nicio inaugurare oficială, fiind dat în folosinţă fără tăieri de panglici.
Ionel Ungur, fost viceprimar în Oradea şi fost prefect al judeţului Bihor
Deşi puţin probabil ca o lucrare de o asemenea amploare să nu bată la ochi, Ionel Ungur spune că nu a avut repercursiuni. „Posibil să fi fost note informative, dar nu am avut consecinţe. Oricum, oraşul a beneficiat mult de pe urma îndrăznelii conducătorilor săi de la acea vreme”, spune fostul viceprimar. Singurul chemat la discuţii a fost directorul Trustului de Construcţii, Petru Cărmăzan (fost consilier local PD în anii 90. „Cineva l-a turnat la Bucureşti pentru deturnare de fonduri. Dar a ascuns bine cheltuielile cu ştrandul, pentru că, în final, nu a păţit nimic”, zice fostul viceprimar.
foto: Teodor Pop
În proiect era prevăzut şi un bazin olimpic. Doar că, în timpul construcţiei, în Oradea se desfăşura una din vizitele de lucru ale tovarăşului Nicolae Ceauşescu. De teamă să nu fie „luaţi la ochi”, constructorii au îngropat în ajunul vizitei bazinul, astupându-l în întregime cu pământ. Bazinul nu a mai fost scos la luminăm fiind construit peste el unul dintre cele două corpuri de clădire din incinta ştrandului. „Nu a mai fost destupat pentru că realizarea nu a respectat standardele obligatorii pentru un astfel de bazin. Altmiteri probabil că era în ştrand”, spune Ungur.
Pentru deparcaderul de pe malul Crişului s-a realizat doar decolmatarea Crişului Repede. „Cei mai în vârstă îşi aduc aminte, probabil, de episodul acela, al decolmatării Crişului. Cea mai mare problemă a fost să ducem materialul rezultat, a fost dificil să găsim un loc unde să-l aruncăm”, povesteşte fostul viceprimar.
Cât despre terenurile de tenis, acestea au fost terminate şi preluate fără festivisme şi închiriate imediat, în acte, echipei de handbal a Clubului Constructorul, patronată de Trust de Construcţii. „Dacă se afla că am făcut lucrări neaprobate, riscam cu toţii nu numai încheierea carierelor, ci poate şi puşcăria. Terenurile de tenis, de pildă, era prevăzut să fie acoperite. Chiar şi neacoperite fiind, la vremea respectivă erau considerate o extravaganţă, un lux. Nu oricine avea îndrăzneala să facă aşa ceva”.
Parcul „ca-n Versailles”
Ştrandul Ioşia este funcţional şi în prezent. Cât a costat execuţia lui, însă, nu s-a ştiut nici atunci, şi nici nu se va şti vreodată, pentru că nu s-au făcut alte acte în afara celor tehnice. De altfel, zice Ungur, la plecarea din funcţie, în toamna lui 1987, ştrandul nu era intabulat, iar documentele privind existenţa lui erau în curs de realizare pentru a putea fi dat în administrarea Exploatării de Gospodărire Comunală.
Ştrandul Ioşia nu a fost, însă, singurul şantier clandestin din Oradea comunistă. Un alt proiect, "cel mai frumos din vremea când am fost viceprimar", după cum spune Ungur, era amenajarea împrejurimilor Palatului Baroc, unde funcţiona Muzeul Ţării Crişurilor. Atunci, era un teren viran, aflat la intrarea în oraş dinspre Vama Borş iar singura cale de acces spre muzeu era dinspre gara oraşului.
Cel care a venit cu ideea proiectului a fost chiar prim-secretarul Andrei Sorcoiu. „Proiectul a fost făcut tot de arhitectul Szabo Arnold, cu peisagişti, cu un acces somptuos dinspre Bulevard, o Alee a Eroilor Neamului, cu busturile a 22 domnitori români şi amfiteatru pentru spectacole dinspre şcoala aflată chiar în vecinătatea muzeului", zice fostul viceprimar.
Importuri mascate
Parcul a fost realizat în mai puţin de trei luni. Muzeul a fost renovat şi zugrăvit în exterior în culori aduse special de la Bayern, din Germania. La fel s-a procedat şi cu materialele pentru gardul împrejmuitor, pe care l-au vrut la fel cu cel iniţial, din care, însă, nu mai existau decât bucăţi de elemente. „S-a făcut o analiză a metalului, iar la noi nu se făcea. Am adus tot din Gemania. L-au importat cei de la Înfrăţirea, mascat printre alte materiale. Gardul a fost confecţionat apoi de instructorii de la liceu”, spune Ionel Ungur.
Culmea e că, la fel ca în cazul ştrandului, înainte ca lucrările să fie terminate, în Oradea trebuia să ajungă Nicolae Ceauşescu. „S-a îngropat amfiteatrul, care era la vedere. După ce au plecat, a fost dezgropat”, zice Ungur.
Amfiteatrul îngropat
În final, parcul Muzeului a fost predat, devenind unul din locurile preferate de plimbare pentru orădeni. Doar cele 22 de busturi nu au mai fost montate pe alee, fiind lăsate în curtea interioară a palatului, unde au stat până în februarie 2018, când au fost mutate în curtea noului sediu al Muzeului Ţării Crişurilor.
Se încarcă comentariile...
