Comoara de la etajul patru. Mii de obiecte ce stau mărturie a timpului şi istoriei, ascunse în şapte camere
0
Rudolf Raab (78 de ani) şi-a transformat apartamentul şi pe cel al fiicei sale, de la etajul al patrulea al unui bloc din Oradea, într-un veritabil muzeu. În cele şapte camere, colecţionarul a adunat, în decurs de peste 30 de ani, mii de obiecte vechi şi deschide larg uşa oricui doreşte să vină să-l viziteze
Lămpi, ceasuri care de care mai mari, mai vechi şi mai interesante, fiare vechi de călcat cu jăratic, potcoave şi obiecte din ceramică. Toate sunt înghesuite în şapte camere din două apartamente ce ocupă etajul 4 al unui bloc de pe strada Splaiul Crişanei din Oradea. Mii de astfel de vechituri au fost adunate în mai bine de 30 de ani de orădeanul Rudolf Raab (78 de ani), fost tehnician dentar.
Satul, principala sursă
Şi-a transformat locuinţa de patru camere, dar şi apartamentul fiicei sale, aflat pe acelaşi palier, într-un muzeu neconvenţional de vechituri. Cum ajungi la ultimul etaj al blocului de pe Splaiul Crişanei, nişte gratii de după care se văd vase din ceramică şi alte obiecte aranjate în faţa celor două apartamente, pe casa scării, anunţă un loc aparte.
Totul a pornit în urmă cu 30-40 de ani, când a început să adune lucruri vechi. „Găsisem o oală de ceramică, după care au urmat alte farfurii. Am început să caut lucruri şi nu m-am mai putut opri. Tot mai mult, tot mai mult cu fiecare zi, cu fiecare lună, cu fiecare an. Toate sunt amestecate. Am etnografie, lemn, ceramică... Nu sunt sistematizate. Pentru mine aşa a fost mai bine“, mărturiseşte Rudolf Raab.
Obiectele din muzeul lui Rudolf Raab amintesc de bunicile care torceau seara la lumina lămpii de gaz, de mâinile aspre care munceau pământul, de învăţătorul satului, de lumea spirituală de la ţară cu icoanele şi cărţile ei de rugăciuni.
Satul a fost cel care i-a îmbogăţit colecţia, dar Raab nu a luat niciun lucru fără să-l răsplătească pe proprietar. „Pentru fiecare lucru am plătit o sumă. Că a fost mult, că a fost puţin nu contează. Important a fost pentru mine să-l răsplătesc pe cel care mi
l-a dat“, este de părere orădeanul. Tot din satele din Bihor a adunat şi multe oale de lut, de zeci de litri, în care altădată se găteau sarmalele pentru nunţi sau se depozitau cereale.
Salvate la gunoi
De altfel, cele mai multe dintre obiectele pe care le-a îngrămădit în cele două apartamente sunt adunate de prin podurile caselor sau din curţile sătenilor din Bihor, din grămezile „de aruncat“. „Când urci în podul unui om, găseşti ceramică, multe obiecte de etnografie care merită să fie scoase la lumină. Pe cele mai multe le-am luat de la «obiecte aruncate». Îmi aduc aminte că un coleg îmi spunea că trebuie să termin cu vechiturile astea, dar era pasiunea mea, pentru că mi-a colorat puţin viaţa. Nu pot spune că e totul pentru mine, dar fac parte din viaţa mea. S-au distrus multe, dar am încercat să le iau ca atare şi să merg mai departe şi fără ele. Am găsit altele care le-au luat locul“, povesteşte colecţionarul.
Viaţa vechiturilor, în mâinile colecţionarului
Aranjate într-o ordine aleatorie, aşa cum au fost şi descoperite, vechiturile strălucesc, dorind parcă să le arate celor care le admiră că zecile sau chiar sutele de ani nu le-au adus riduri, nu le-au urâţit, ci, din contră, le-au dat strălucire, le-au făcut să fie unice şi demne de admirat. Sunt atât de multe, încât orădeanul nu poate să aleagă între ele. Rudolf Raab ţine la toate, le îngrijeşte pe toate, pentru că sunt parte din viaţa lui.
„Un om cult trebuie să le aprecieze aşa cum sunt. Puţini sunt cei care ştiu să le aprecieze“, spune colecţionarul, care nu ajunge să se plictisească niciodată în mica lui lume de la etajul 4. „Plictiseala distruge şi atrofiază omul. În viaţă trebuie să ai mereu ceva de făcut“, este de părere Rudolf Raab.
Dincolo de atmosfera tradiţională, într-o altă cameră se conturează o lume cu un aer burghez. Acolo tronează un ceas impunător de aproape 100 de ani, din Austria. „L-am primit în schimbul unei lămpi. Este cel mai mare din colecţie. Este realizat din lemn masiv, în stil baroc, foarte elegant. Bate la fiecare sfert de oră. E un ceas care merge cu greutate, un ceas de perete“, explică Rudolf Raab.
În aceeaşi încăpere, se găsesc un telefon cu manivelă şi un radio vechi de peste 50 de ani, ambele obiecte făcând parte din decorul unui film maghiar turnat la Oradea. Într-o altă cameră se disting încă două ceasuri cu tematică istorică, reprezentând invazia turcilor în Ungaria. Tot acolo, se află şi o lampă în stil secession, un stil care se caracterizează prin liniile arcuite.
Un candelabru din anii ’50 cu 12 braţe şi împodobit cu cristale luminează o altă cameră a apartamentului-muzeu. Rudolf Raab l-a găsit tot în podul unei case dintr-o localitate bihoreană şi, după spusele sale, acesta a dat lumină într-o biserică, doar că în locul lumânărilor au fost montate, la un moment dat, becuri.
Liniştea istoriei
Din lucruri considerate de nimic de cei care le-au aruncat la gunoi, Rudolf Raab a obţinut ceva frumos, cu sens şi semnificaţie. Astfel, obiectele pline de praf sau rugină ori atacate de cari au fost restaurate. Colecţionarul le-a redat o parte din strălucirea de altădată, transformându-le în opere de artă care şi-au găsit odihna în casa lui. Este şi povestea unei lămpi care poartă în metalul său o mărturie a istoriei. „Într-un sat aflat la peste 60 de kilometri de Oradea, am descoperit o lampă din cel de-Al Doilea Război Mondial. În satul acela, au avut loc schimburi de focuri de armă, iar un glonţ a nimerit-o şi are şi acum o gaură în partea de jos. Oamenii simpli de la care am
luat-o au fost bucuroşi că au putut contribui la pasiunea mea“, susţine Rudolf Raab.
Prima expoziţie a lui Rudolf Raab, în 1979
Vechiturile lui Rudolf Raab au ajuns de multe ori în expoziţiile găzduite de Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea. Prima expoziţie a avut-o în anul 1979, când 150 de obiecte au fost expuse publicului larg.
Specialiştii de la Muzeul Ţării Crişurilor i-au sugerat să colecţioneze mai sistematizat, dar el nu a găsit sensul acestei organizări nici acum. Rudolf Raab crede, totuşi, că o astfel de colecţie merită apreciată, astfel că are un plan pentru ea. Şi-a propus să doneze toate obiectele unei persoane apropiate care să le îngrijească după ce el nu va mai putea, iar în acest sens a început încetul cu încetul mutarea obiectelor.
„Dacă jumătate dintre aceste obiecte merită să rămână pentru viitor, atunci înseamnă că am pus ceva pe masa societăţii. Nu e mult, dar e mai mult decât nimic“, mărturiseşte el. Chiar şi aşa, puţini sunt cei care ştiu de el şi îi trec pragul pentru a-i admira comoara, însă, de fiecare dată, Rudolf Raab îi primeşte cu inima deschisă. „Nu poţi obliga pe nimeni să fie atras de anumite obiecte. Dacă vine cineva, vine, dacă nu, nu. Celor care îmi trec pragul le povestesc pe scurt despre toate acestea. Unii sunt foarte impresionaţi, nici nu se gândeau că pot găsi aşa ceva într-un apartament“, povesteşte Rudolf Raab.
Se încarcă comentariile...
