Medic iatroistoriograf: „Fotografiile de istoria medicinei arată ce se întâmpla când oamenii nu se vaccinau“
0Pasiunea pentru istoria medicinei l-a determinat pe medicul ieşean Richard Constantinescu să caute prin Arhivele Naţionale şi prin bibliotecile universitare documente care surprind începutul şi evoluţia medicinei în spaţiul românesc. A descoperit astfel fotografii de o valoare culturală deosebită, dar şi dovezi care au puterea de a contracara orice teorie neştiinţifică privind ineficienţa vaccinurilor.
Cadru didactic la Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi, iatroistoriograful Richard Constantinescu urmăreşte în cercetarea sa modul în care medicina şi personalităţile medicale au influenţat societatea românească. Coordonator al platformei „Fototeca medicinei româneşti“, dr. Richard Constantinescu se îngrijeşte, în prezent, de publicarea operei medicului Grigore T. Popa.
Aplecarea spre documentele de arhivă l-a determinat pe chirurgul ieşean Richard Constantinescu să aducă în faţa publicului povestea primei auto-operaţii din lume surprinsă în cadre fotografice. Un tânăr medicinist ieşean, Alexandru Tzaicu, şi-a făcut singur o operaţie de hernie inghinală, demersul fiind cuprins în teza sa de licenţă din 1910. Fotografiile care surprind experimentul studentului au fost prezentate la finalul lunii septembrie, în Bucureşti, în cadrul expoziţiei „Medicina în fotografia de secol XIX“.
„Weekend Adevărul“: Ce studiază iatroistoriografia?
Dr. Richard Constantinescu: Sunt diverse incidenţe din care putem privi trecutul medical, sub raport individual ori colectiv. Putem analiza modul în care societăţile şi-au organizat îngrijirea sănătăţii, cum s-au raportat oamenii şi statele la boală, relaţiile dintre starea de sănătate şi alţi factori nemedicali, precum mediul, situaţia economică, politică sau culturală sau care a fost influenţa pe care au avut-o epidemiile asupra schimbărilor din societate, asupra urbanismului. Colaborez cu o doamnă arhitect din Bucureşti, împreună cu care doresc să elaborăm o lucrare despre modul în care bolile infecţioase au contribuit la regândirea spaţiului construit.
Se poate studia, de exemplu, cum a influenţat boala unui conducător deciziile sale politice. Poţi analiza dezvoltarea unei specialităţi, precum chirurgia, cum au evoluat chirurgii din bărbieri, cum s-au desprins şi au devenit o profesie onorantă. Putem regândi poziţia şi importanţa femeii în medicină. Se poate alcătui o enciclopedie care să celebreze creativitatea în medicină ori o istorie a ideilor şi a inovaţiilor medicale. Poţi cerceta evoluţia instituţională, a învăţământului medical, ce a făcut să apară un spital ca „Sfântul Spiridon“ din Iaşi, Societatea de Medici şi Naturalişti ori cum s-a dezvoltat Facultatea de Medicină din Iaşi. Dacă este să ne referim la scandalul Hexi Pharma, ne putem gândi la zecile de ani care au trecut până când au fost adoptate comportamentele antiseptice de comunitatea medicală. Sau problema vaccinării copiilor la sate.
Care este formarea dumneavoastră?
Am absolvit Facultatea de Medicină a UMF „Grigore T. Popa“ din Iaşi în 1999. În timpul facultăţii, în toate vacanţele activam în secţia de chirurgie a Spitalului „Anton Cincu“ din Tecuci. Acolo l-am întâlnit pe dr. Constantin Teodorescu, un chirurg format în Iaşi, care mi-a insuflat pasiunea pentru muzeologie şi artă şi împreună cu care am avut plăcerea de a produce şi îngriji numeroase expoziţii de pictură, de carte veche sau de medalistică medicală.
Ca student eram pasionat de chirurgie şi de vieţile chirurgilor de odinioară. Îmi petreceam foarte mult timp în Clinica III Chirurgie de la Spitalul „Sfântul Spiridon“. Fugeam să ajung la vizita de la prânz, condusă de şeful clinicii, şi participam la diverse intervenţii chirurgicale, ca ajutor operator. Ulterior, am făcut stagiul la departamentul de Chirugie Vasculară, iar după un timp, am început un doctorat în domeniul algeziologiei (n.r. – disciplină care se ocupă cu anestezia). La un moment dat, am intuit faptul că voi ajunge să confirm demonstraţiile unor cercetători americani. Şi atunci m-am încris la un examen pentru un post de cadru didactic la disciplina Istoria medicinei, urmat de susţinerea unui doctorat în istoria medicinei cu teza „Grigore T. Popa, medic, scriitor şi publicist“.
„Am cărat saci cu mulaje din anii ’20“
Ce v-a atras la acest domeniu de studiu, iatroistoriografia?
Istoriografia medicinei, contactul cu documentele primare şi necesitatea proiectării şi testării unor noi strategii de predare a istoriei medicinei m-au fascinat. Istoria medicinei nu este doar despre trecutul profesiei de medic, ori despre poveştile doctorilor celebri şi realizările lor, şi nu se poate izola de evoluţia intelectuală şi socială. Am constatat că Iaşiul are o bogăţie de materiale neexploatate în Arhivele Naţionale, cele ale universităţilor şi clinicilor. În perioada 2005-2008, am fost custode al Muzeului de Istorie a Medicinei din cadrul UMF Iaşi.
Îmi aduc aminte că domnul profesor Chiseliţă, şeful Clinicii de Oftalmologie, ştiindu-mi pasiunea şi preocuparea de a salva rămăşiţele trecutului, mi-a spus că stau aruncate în arhive mulaje din perioada interbelică. M-am dus şi am cărat din subsolul clinicii în muzeu sacii cu mulaje realizate în anii ’20 ai secolului trecut. La acea vreme, Clinica de Oftalmologie de la Iaşi era condusă de Elena Densuşianu-Puşcariu, prima femeie profesor de oftalmologie din lume. Se executau mulaje din ceară după cazurile interesante din clinica ieşeană, mulaje ce ajunseseră să fie plagiate de revistele germane.
Ce v-a impresionat cel mai mult în documentele pe care le-aţi văzut?
Cel mai mult m-a impresionat faptul că zac necercetate în arhive. În broşura „Moartea documentelor“, o lucrare din 1941, Henri Stahl scria cu durere: „Arhive!? Arhivişti!? Ce înseamnă pentru majoritatea oamenilor aceste două cuvinte? Arhiva – este o pivniţă sau odaie josnică în care se înghesuie dosare bune de aprins focul când nu le poţi vinde cu kilogramul; arhivistul – este funcţionarul ofticos care pune un număr pe fiecare dosar şi-l aruncă «în pivniţ㻓. Am descoperit că Iaşiul a avut personalităţi ce erau extrem de bine văzute în mediul ştiinţific şi cultural european. În secolul XIX, diverşi profesori care au funcţionat la Facultatea de Medicină din Iaşi, specializaţi în Occident, se întorceau în mediul rural pentru a profesa.
Daţi-ne un exemplu.
Doctorul Gheorghe Rojniţă, ce-şi susţinuse lucrarea de licenţă cu celebrul Pierre Paul Broca la Paris, după revenirea în ţară, s-a dus să profeseze într-un sat din Nordul Moldovei. Apoi a fost solicitat în Iaşi, unde a ajuns medic-şef al oraşului, profesor şi cel care a înfiinţat învăţământul universitar de igienă la Facultatea de Medicină din capitala Moldovei. Oamenii care-şi făceau studiile în Occident simţeau că trebuie să se dedice comunităţii din care au plecat. Descopăr şi parcurg cu bucurie dosare ale studenţilor care au ajuns mari personalităţi. Recent am studiat dosarul Martei Trancu-Rainer, prima femeie chirurg din România, chirurgul reginei Maria şi al altor personalităţi. E onorant, de exemplu, să descoperi prezenţa Regelui Carol al II-lea la un congres de istoria medicinei şi să constaţi implicarea Casei Regale a României în diverse acţiuni sanitare. Este interesant de observat influenţa politicului asupra scrierii istoriei medicinei, a regândirii misiunii şi a metodelor de lucru odată cu schimbările de regim. ;
CV:
Studii postuniversitare de istoria medicinei şi public speaking
Numele: Richard Constantinescu
Data şi locul naşterii:
23 aprilie 1974, Tecuci
Starea civilă: necăsătorit
Studiile şi cariera:
A absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa“ din Iaşi
A urmat studii postuniversitare masterale şi doctorale în algeziologie, psihologie, istoria medicinei, comunicare, public speaking, management şi marketing.
Locuieşte în: Iaşi
„Ginerele Anei Pauker a făcut foarte multe pentru istoria medicinei româneşti“
Care este rolul fotografiei în istoria medicinei?
„Albina Românească“, publicaţia lui Gheorghe Asachi, a scris la scurt timp de la apariţia fotografiei despre importanţa acestei invenţii. Începând cu anul 1840, în Iaşi s-au achiziţionat instrumente de dagherotipie, au apărut texte în presă şi s-au susţinut prelegeri despre fotografie, iar diverşi fotografi şi-au deschis ateliere în oraş. Iaşiul are un cuvânt important de zis în istoria fotografiei din România. E unul din centrele care au adoptat cu entuziasm remarcabila descoperire. Farmaciştii şi medicii au intuit utilitatea fotografiei pentru medicină şi au pledat pentru folosirea acesteia în clinică.
Unii medici i-au invitat pe fotografi în clinicile lor pentru a documenta vizual diverse patologii, în special cele care erau la suprafaţă, tumori, malformaţii, afecţiuni dermatologice. Iaşiul are un loc însemnat şi în istoria fotografiei medicale, atât prin importanţa teoretică pe care a arătat-o faţă de transpunerea în imagini a patologiei, cât şi prin artiştii care au realizat albume ce ilustrau patologii diverse. În „Buletinul Societăţei de Medici şi Naturalişti din Iaşi“, nr. 3 din 1891, Eduard Fabini scria în articolul „Aplicaţiunile fotochimiei şi fotografiei în ştiinţe, arte şi industrie“ că „fotografia a devenit un ajutor puternic în diagnostica medicală.
Ea serveşte pentru reproducţiunea maladielor pielei, abnormalităţilor corporale, a scolioselor, a methodelor de orthopedie, şi a găsit, prin urmare, un loc bine meritat atât în uvragele de chirurgie precum şi în cele de instrucţie anatomică“. Am găsit rapoartele profesorului Gheorghe Demetriade, dermatolog ce solicita Universităţii din Iaşi fonduri pentru a se deplasa la un congres european unde dorea să expună o importantă colecţie de fotografii medicale de la începutul anilor 1900, care a şi fost apreciată de colegii din străinătate.
Ne puteţi da nişte exemple de boli care astăzi nu mai există, dar pe care le vedeţi în fotografii?
Recent am deschis la Bucureşti expoziţia „Medicina în fotografia de secol XIX“, unde am prezentat fotografii ale unor bolnavi cu patologii dermatologice grave. Sunt expuse două fotografii ale unui pacient afectat de Mycosis fungoides. Surpriza mea a fost să participe la vernisaj Ion-Christian Chiricuţă, oncolog şi profesor în Germania, reîntors în România. Domnia sa a sesizat cele două imagini şi a mărturisit că în urmă cu câteva zeci de ani, în vremea când era medic de ţară, a avut un caz similar.
Câteva fotografii ilustrează cazuri avansate de sifilis, în forme pe care nu le mai întâlnim astăzi. Posed câteva imagini cu pacienţi afectaţi de tetanos, poliomielită sau lepră. După vernisajul expoziţiei, vizitată în Noaptea Galeriilor de aproximativ 300 de persoane, un domn mi-a sugerat să multiplic într-un număr considerabil câteva dintre imaginile cu cel mai puternic impact, spre a fi distribuite publicului, în special celor care se opun vaccinării şi progresului medicinei. Pentru că aceste fotografii arată ce se întâmpla atunci când oamenii nu se vaccinau, pentru că nu aveau această posibilitate.
Eliade şi istoria medicinei
Când ar începe istoria medicinei în România?
Bună şi importantă întrebare, mai ales acum, când istoriei medicinei i se acordă în România un firav interes, când această disciplină este facultativă sau opţională în programele de studiu universitare – din fericire, la Iaşi este obligatorie – sau disputată de medic şi istoric, în funcţie de perspectiva fiecăruia. Sunt câteva nume pe care le amintesc – Dimitrie Cantemir, Constantin Caracaş, Constantin Vârnav, Zaharia Petrescu, Iacob Felix şi Gheorghe Crăiniceanu – cel care s-a străduit să periodizeze istoria medicinei româneşti, în „Literatura medicală românească“, publicată în anul 1907. Menţionez contribuţia lui Nicolae Iorga, nu numai ca autor al broşurii „Medicii şi medicina în trecutul românesc“, ci ca luminător al multor documente şi zone din istoria medicală a ţării noastre. Pompei G. Samarian, autor al lucrării în trei volume „Medicina şi farmacia în trecutul românesc“, premiată de Academia Română, chirurgul şi iatroistoriograful Victor Gomoiu, cel care a înfiinţat Societatea Regală Română de Istoria Medicinei, şi Valeriu L. Bologa sunt nume importante în istoriografia medicală românească.
Am publicat un studiu în volumul „Mircea Eliade şi tentaţia universalului“, în care am scris despre relaţia autorului „Istoriei religiilor“ cu profesorul Bologa. Eliade, cel care scria cu tristeţe – „Oh! dacă aş fi fost medicinist...“ – valoriza istoria medicinei şi îl preţuia pe Bologa, stâlp al istoriografiei medicale, a cărui dispariţie a făcut să se clatine edificiul înălţat în zeci de ani şi consolidat de marele profesor clujean. În urmă cu opt decenii, Mircea Eliade a publicat la „Revista Fundaţiilor Regale“ articolul „Istoria medicinei în România“ în care nota că „istoria medicinei are funcţie culturală şi creatoare“ şi „aduce considerabile servicii pentru înţelegerea capacităţii mentale a unei epoci“.
Şi mai recent?
Un alt nume important este Gheorghe Brătescu, ginerele Anei Pauker, care a făcut foarte multe pentru istoria medicinei româneşti înainte, dar şi după 1989.
„De ce nu aş testa eficienţa acestei rahianestezii pe mine însumi“
La expoziţia de la Bucureşti aţi arătat şi cadre de la prima auto-operaţie din lume. Care este povestea acestei intervenţii?
Un tânăr student medicinist, Alexandru Tzaicu, la 23 septembrie 1909, în Sanatoriul „Sf. Maria“ din Iaşi, s-a operat singur de hernie inghinală. Studentului i-a apărut în zona inghinală stângă o umflătură care a început să-l doară. S-a gândit la multe diagnostice, dar evoluţia l-a făcut să se diagnosticheze cu hernie inghinală stângă, pentru care era nevoie de o operaţie. În acea vreme se rafinase tehnica rahianesteziei şi Alexandru Tzaicu a zis: „de ce nu aş testa eficienţa acestei rahianestezii pe mine însumi“. Şi atunci a decis să încerce să se opereze. Mai mult decât atât, a încercat să îşi facă el rahianestezie, a exersat în oglindă.
Şi a reuşit?
Nu prea. A decis să ia legătura cu profesorul Ernest Juvara. Studentul l-a rugat pe profesor să-i facă rahianestezia şi el să se opereze. Alexandru Tzaicu, însoţit de colegii lui şi de un fotograf, s-a aşezat pe masă, dar profesorul i-a făcut o anestezie care să-l determine să renunţe. Studentul a intuit faptul că profesorul vrea să-l păcălească, să-l opereze el a doua zi, şi atunci şi-a completat anestezia, injectându-şi
local patru seringi cu soluţie anestezică şi apoi s-a auto-operat.
Sunt fotografii de la fiecare moment important al intervenţiei. Cam 20 de minute dura expunerea unui cadru. De la început şi până la finalul intervenţiei, tânărul şi-a observat atent starea şi senzaţiile şi a dictat totul unui coleg care le consemna. Această experienţă personală a convertit-o în teza de licenţă, susţinută în 1910. Am publicat anul trecut un amplu material, ce poate fi accesat online, dorind să fac cunoscută publicului această realizare a chirurgului român, dar să o şi consemnez ca pe o premieră mondială.
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
