INTERVIU Jón Kalman Stefánsson, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori contemporani: „Mă gândesc că, dacă Dumnezeu există, el trebuie să fie poet“

Scriitorul islandez Jón Kalman Stefánsson este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai originali scriitori contemporani. În literatură, a început ca poet, însă împlinirea ca scriitor şi-a găsit-o pe tărâmul prozei în care şi-a înfipt sinele ajutându-se de limbajul poetic.

Jón Kalman Stefánsson (55 de ani) a scris 12 cărţi de proză, atât romane, cât şi povestiri. În 2005, Jón Kalman Stefánsson a primit Premiul Literar Islandez pentru „Lumina de vară, apoi se lasă noaptea“, un volum de povestiri legate între ele, însă recunoaşterea internaţională a obţinut-o odată cu Trilogia fiordurilor, care este tradusă şi în română şi cuprinde volumele „Între cer şi pământ“, „Tristeţea îngerilor“ şi „Inima omului“.

Numeroasele premii câştigate cu această trilogie au stârnit şi interesul cineaştilor, care i-au propus producţia unui film de lung metraj. Înainte să se dedice scrisului, Jón Kalman Stefánsson a lucrat într-un abator, în industria pescuitului şi chiar în poliţie. De asemnea, a fost şi profesor, bibliotecar şi critic literar. La Iaşi, Jón Kalman Stefánsson a fost invitat special, în a doua seară FILIT, evenimentul de marcă organizat recent la Iaşi.

Publicul a cunoscut un poet care şi-a ţesut firul poeziilor şi în proză şi a reuşit să cucerească o lume întreagă cu această manieră de abordare a textului. De altfel, acesta a fost văzut peste tot, în momentele în care era singur, cu o carte de poezie în mână. A şi recunoscut că fără poezie nu poate trăi: „În esenţa mea sunt poet, nu plec nicăieri fără să iau o carte de poezie cu mine.“

„Weekend Adevărul“: Jón Kalman Stefánsson, în România sunteţi cunoscut în special prin traducerea romanelor din Trilogia fiordurilor. Totuşi, oricine vă citeşte cărţile nu are cum să nu fie profund emoţionat de poezia care se strecoară în fiecare frază care vă compune proza. De ce nu aţi rămas pe teritoriul poeziei şi aţi ales să vă extindeţi şi în proză?

Jón Kalman Stefánsson : Nu întotdeauna alege scriitorul, ci exact invers, poveştile şi maniera lor de abordare te aleg pe tine. Am început ca poet, am publicat trei cărţi de poezie cu mult timp în urmă, însă, pe măsură ce timpul trecea, mi-am dat seama că nu mă simt în totalitate împlinit ca scriitor dacă rămân doar la poezie. Am simţit că pot să le combin şi nu am ezitat să o fac. Uneori îmi spun că sunt un poet care scrie proză. Deşi m-am îndreptat şi spre proză, în esenţa mea sunt poet, nu plec nicăieri fără să iau o carte de poezie. Chiar acum, în timp ce vorbim, am o carte de poezie cu mine, pentru momentele în care sunt singur.

Nu orice scriitor reuşeşte să scrie la fel de bine şi poezie şi proză, ba chiar să le şi combine în aceeaşi carte. Pentru dumneavoastră cum a fost această trecere?

Pentru mine a fost un proces cât se poate de natural, imediat ce mi-am găsit ritmul, tonul. Iniţial, când scriam doar poezii, eram sigur că nu voi reuşi să public un roman. Dar, apoi, mi-am spus că trebuie să încerc şi am riscat. Scriu exact cum gândesc. Se poate spune că folosesc o tehnică specifică poeziei pentru a scrie proză.

„Sunt un poet care scrie proză“

Scriitorul islandez Jon Kalman Stefansson la FILIT Iaşi

Îmi doresc să aflu mai multe despre lumea în care trăiţi când scrieţi, întrucât despre personajele şi întâmplările din cărţile dumneavoastră afli cel mai bine citindu-le. Aşa că, v-aş întreba, la început, când aţi scris prima carte de proză şi nu eraţi sigur pe ceea ce va urma, ce v-a dat curaj să repetaţi procesul?

Asta se întâmpla în 1996. „Între cer şi pământ“, cartea pe care aţi menţionat-o ca fiind tradusă în română este cea de-a şaptea carte de proză pe care am scris-o. Nu m-am întrebat niciodată dacă să scriu sau nu în continuare proză, pur şi simplu trebuia să o fac, eram sufocat de nevoia de a scrie. Nu pot trăi fără să scriu, respir prin intermediul cărţilor mele.

Şi poetul acesta care stă şi acum pe canapea cu noi, când v-a vizitat pentru prima oară imaginaţia şi v-a dat impulsul de a scrie?

Toţi poeţii islandezi pe care îi ştiu au început să scrie destul de devreme. Eu m-am apucat mai târziu, pe la douăzeci şi unu de ani, dacă îmi amintesc bine. Prima dată s-a întâmplat pentru că am fost nevoit la şcoală să scriu o poveste scurtă. Însă, din momentul în care am început să scriu, ceva s-a întâmplat cu mine. Aveam tot felul de poveşti ciudate în mine, în mintea mea, încă de când eram copil şi nu ştiam ce să fac cu ele. Şi, când m-am apucat de scris, a fost ca şi cum m-aş fi întâlnit cu mine însumi pentru prima dată. După aceea nu m-am mai oprit deloc.

Totuşi, cât de dificil a fost drumul către succes pentru dumneavoastră?

Din punctul meu de vedere sunt două tipuri de succes: cel comercial, pe care îl ai pe piaţa de carte şi cel care ţine de menirea de scriitor. Dacă reuşeşti să ajungi la cea mai bună formă a ta, să dai tot ce ai mai bun în tine atunci poţi spune că ai reuşit în această aventură care este scrisul. Dacă, de exemplu, cărţile mele sunt pline de pasiune, de emoţii atunci mă declar împlinit ca scriitor. Sigur, e plăcut şi să fii iubit de cititori, să primeşti premii, să vinzi. Dar, dincolo de orice, fiecare carte este importantă, chiar contează pentru mine, nu mai scriu încă una doar de dragul de a scrie sau pentru că anterioara a avut succes.

Pentru că sunteţi destul de prolific pe teritoriul literaturii, aş fi curioasă să ştiu cam cât vă ia să scrieţi o carte?

Prima carte de proză, cea din 1996, am scris-o în trei, patru ani pentru că eram încolţit de nesiguranţa aceea de care spuneam, nu eram convins că pot scrie proză şi îmi căutam şi tonul, ritmul. După aceea, totul s-a întamplat mult mai repede. Din 1996 şi până acum, am scris douăsprezece cărţi de proză, romane şi povestiri. Asta nu înseamnă că nu e multă presiune pe mine, că procesul scrierii a devenit mai uşor, însă a scrie înseamnă a lupta.

Spuneaţi că fiecare carte e importantă. Ce sentimente vă încearcă după ce terminaţi de scris una?

La final, trec prin toate stările, mă simt şi gol, mă simt şi împlinit, multumit şi plin de îndoieli. Mă încearcă şi regretul că am ajuns la final, că pentru o perioadă nu mai am nimic de făcut. Aşa că încerc cât mai repede să intru în următoarea carte. Dacă nu mai am nimic de scris, nu sunt foarte fericit. Pentru mine, cel mai greu lucru după ce am terminat o carte este să mă apuc de următoarea. Însă, ia timp. Eşti complet epuizat după ce termini o carte, ai nevoie de odihnă. Şi nici ideile pentru un nou proiect nu sunt chiar aşa de uşor de găsit. În cazul meu, perioada de pauză e cam de două-trei luni.

„A scrie înseamnă a lupta“

Jon Kalman Stefansson şi Robert Şerban la seara FILITFOTO Facebook

Care ar fi principalul motiv pentru care vă place atât de mult să vă duceţi existenţa ca scriitor?

În primul rând, nu mă pot imagina făcând altceva. Poate că procesul de creaţie mă face să simt asta, sensul pe care ţi-l dă.

Pentru acest proces de creaţie, ce vă inspiră, cum vă alegeţi personajele?

Uneori, ele mă aleg pe mine. Orice poate fi o sursă de inspiraţie pentru mine. De obicei, încep de la o idee, dar din momentul în care o dezvolt în scris, totul se schimbă cu rapiditate. Pot spune că sunt impins de ceva să scriu, însă, când încep, o grămadă de alte idei apar, plouă cu idei în mintea mea. Niciodată nu am scris cartea pe care intenţionam să o scriu când m-am apucat de ea.

"Trăieşti în limba pe care o vorbeşti şi sunt trei lucruri care mi se par esenţiale în viaţă: cuvintele, atingerea şi ochii prin care priveşti lumea. Dacă le combini obţii esenţa umanităţii. Trăim vremuri dificile şi dacă începi să te îndoieşti de puterea cuvintelor, pierzi ceva din tine"

„Unele cuvinte se fac înveliş în căuşul timpului şi înăuntru se află poate amintirea ta“, scriaţi în debutul cărţii „Tristeţea îngerilor“. Dar relaţia dumneavoastră cu cuvintele cum este? Din perspectiva unui cititor vă pot spune că le simt încărcate cu o forţă specială. Cărei magii le supuneţi?

Dacă limbajul meu de scriitor este la fel de puternic în română ca în islandeză, înseamnă că traducătorul este foarte bun (râde). Pentru mine, cuvintele sunt unelte de care mă folosesc pentru a da viaţă unei poveşti, dar sunt, de asemenea, şi muzică. Povestea nu e decât o parte din întregul unei cărţi.

Trăim, totuşi, într-o societate dominată de imagine, de tehnologie. Au cuvintele bine scrise şi închegate într-o poveste de pierdut într-o astfel de lume?

Da, trăim într-o lume dominată de imagine, dar cred că, atunci când tragem linie, ne dăm seama că scrisul, cuvântul nu îşi pierd puterea. Problema se pune cum le foloseşti. Trăieşti în limba pe care o vorbeşti şi sunt trei lucruri care mi se par esenţiale în viaţă: cuvintele, atingerea şi ochii prin care priveşti lumea. Dacă le combini obţii esenţa umanităţii. Trăim vremuri dificile şi dacă începi să te îndoieşti de puterea cuvintelor, pierzi ceva din tine.

Credeţi că poveştile îi ajută pe oameni să se vindece de răul social?

Spunem poveşti pentru că ne binedispune, dar spunem poveşti şi pentru a nu uita. Cuvintele vor avea întotdeauna şi puterea de a vindeca, puse în proză sau în poezie, la fel ca muzica. Ăsta este unul dintre principalele motive pentru care literatura, arta în general, este atât de importantă în vieţile noastre.

Scriitorul islandez Jon Kalman Stefansson şi Robert Şerban la seara FILIT FOTO Andi Spot

„La ce bun poezia, dacă nu-i stă în putere să schimbe destine?“

Cum vedeţi literatura de astăzi, cea în care vă integraţi şi dumneavoastră?

Când eşti în mijlocul unui fenomen, este mai greu să ai o privire de ansamblu. Dar, ce pot spune este că îmi place diversitatea literaturii care se scrie acum. Găşeşti de toate în literatura contemporană, de la autobiografii la modernism extrem, şi cred că ăsta e un punct forte. Literatura de astăzi reacţionează întodeauna la ce se întâmplă în jur, este cât se poate de vie. Rolul poeziei şi al ficţiunii este de a reacţiona de fiecare dată la evenimentele din viaţa cotidiană. E o relaţie de reciprocitate: poezia şi ficţiunea influenţează prezentul, iar prezentul influenţează poezia şi ficţiunea.

"Literatura de astăzi reacţionează întodeauna la ce se întâmplă în jur, este cât se poate de vie. Rolul poeziei şi al ficţiunii este de a reacţiona de fiecare dată la evenimentele din viaţa cotidiană. E o relaţie de reciprocitate: poezia şi ficţiunea influenţează prezentul, iar prezentul influenţează poezia şi ficţiunea"

Ţinând cont de tot ce aţi spus până acum, cum arată pentru dumneavoastră povestea perfectă?

Povestea perfectă sau romanul perfect nu există. Pentru mine, când scriu, totul se rezumă la a simţi, nu am o schemă pentru o carte reuşită. Povestea în sine este doar o parte. E foarte important şi ce cuvinte folosesc, muzica din ele, structura pe care le pun, personajele. Şi toate sunt la fel de importante. Nici măcar nu mă interesează povestea perfectă, mă interesează universul, viaţa şi moartea, atmosfera. 

Aş vrea ca cititorii dumneavoastră din România să îl cunoască mai bine pe scriitorul Jón Kalman Stefánsson, cum gândeşte când începe să scrie o carte. Tocmai de aceea, vă întreb care sunt principalele dumneavoastră teme în scris?

Sunt ultima persoană care să spună asta. Ar trebui să fie treaba criticilor sau a cititorilor. Scrisul este întotdeaua despre a lupta cu moartea, uitarea, urâtul. Prin scris încerc să aflu ce înseamnă să fii om, să te simţi împlinit. Pentru mine este la fel de important, de exemplu, să scriu despre câinele meu. Totul are o semnificaţie în viaţă şi merită reflectat în scris.

Scriitorul islandez Jon Kalman Stefansson la FILIT Iaşi

„Criticii au o obligaţie faţă de cititorii lor“

Ce tip de relaţie aveţi cu criticii, dacă tot i-aţi menţionat?

Am fost şi eu critic, acum mult timp, şi întotdeauna m-a interesat şi stilul criticilor. Recenzia unei cărţi scrisă de un critic este, până la urmă, prima sursă de informare pentru cititor. Cărţile mele sunt traduse în multe ţări şi, ca să vă răspund la întrebare, aş lua-o razna, dacă aş citici toate cronicile. Consider că, până la urmă, criticii au o obligaţie făţă de cititorii lor, nu faţă de mine, scriitorul. Un bun critic poate deschide cartea pentru cititori, o poate face tentantă, o poate integra într-un context cultural, social, filosofic pentru aceşti cititori, de poate oferi o imagine de ansamblu. O cronică bună poate fi o adevărată binecunvântare, atât pentru cititori, cât şi pentru scriitor.

Dar, despre relaţia pe care o aveţi cu cititorii dumneavoastră ce ne puteţi spune?

Este parte din menirea mea să mă întâlnesc cu cititorii, primesc foarte multe mesaje, răspund cât pot, dar cea mai mare bucurie a mea este să stau acasă şi să scriu.

Mulţi ştiu despre Islanda doar ce citesc în ghidurile turistice sau văd în filme, la ştiri. Tocmai de aceea cărţile dumneavoastră vorbesc, în primul rând, despre cultura în care v-aţi născut. Totuşi, credeţi că un scriitor poate evada uşor din limba sa, din cultura sa când scrie, pentru a reuşi să fie universal, mai uşor de tradus şi de înţeles?

Cred că dacă un scriitor gândeşte aşa, e deja mort, se trădează pe el şi îşi trădează şi limba. Scrii în limba ta şi limba ta are rădăcini adânci în cultura ţării în care te-ai născut. Şi nu ar trebui să îţi doreşti vreodată să evadezi. Când scrii, scrii despre oameni, despre sentimente. Şi, până la urmă, când citeşti o carte inspirată din cultura şi viaţa de zi cu zi a altei ţări, afli ceva despre o altă ţără decât cea în care te-ai născut. Literatura bună conţine şi înţelepciune, şi cunoştinţe despre alte persoane, alte culturi, alte lumi. Literatura e un lucru periculos din acest punct de vedere, te face să gândeşti, să vezi lucrurile altfel.

Ce credeţi despre societatea în care trăiţi ca tot, dincolo de identităţile naţionale, vă place că trăiţi în secolul tehnologiei sau aţi fi preferat să vă naşteţi într-o altă perioadă istorică?

Îmi place timpul în care trăiesc pentru că toate mijloacele pe care le am la dispoziţie pentru a scrie ţin de secolul XXI. Însă, cred că m-aş desurca în orice perioadă istorică pentru că tot cu scrisul m-aş ocupa. Cel mai bun lucru la a fi scriitor azi este că poţi scrie despre orice, ai libertatea de a scrie despre orice. Sunt bucuros că mă aflu unde mă aflu. Asta nu înseamnă că nu sunt şi îngrijorat de lumea în care trăim. Trăim pe repede înainte şi cred că rolul scriitorului este de a găsi calea corectă. Cât despre oameni, aceştia nu se schimbă niciodată, indiferent de perioada istorică. Faptul că astăzi omul este dependent de tehnologie, nu schimbă esenţial felul în care zâmbeşte, în care iubeşte. Tindem să credem că trecutul era mai bun pentru relaţiile între oameni pentru că aceştia nu aveau telefoane mobile, tablete, laptopuri, însă eu sunt optimist. Cred că după ce tehnologia nu va mai fi o noutate, ne vom întoarce din nou unii spre ceilalţi, vom găsi un echilibru. Avem milioane de motive pentru a fi împreună, pentru a ne uita unii la ceilalţi, pentru a ne atinge, pentru a vorbi.

CV: Autorul Trilogiei fiordurilor

Numele: Jón Kalman Stefánsson

Data şi locul naşterii: 1963 la Reykjavik, Islanda

Starea civilă: căsătorit

 Cariera:  

• 3 cărţi de poezie şi 12 cărţi de proză publicate.
• În 2005, Jón Kalman a primit Premiul Literar Islandez pentru „Lumina de vară, apoi se lasă noaptea“, un volum de povestiri legate între ele.
• A obţinut recunoaşterea internaţională odată cu Trilogia fiordurilor, tradusă şi în română, incluzând volumele „Între cer şi pământ“, „Tristeţea îngerilor“ şi „Inima omului“, în urma căreia a câştigat numeroase premii.
• I s-a propus producţia unui film de lung metraj (Spellbound Productions & Cap Horn Film), pe baza succesului cu Trilogia firordurilor.
• Cartea „Peştii nu au picioare“ a fost nominalizată pentru International Man Booker Prize şi a primit numeroase alte distincţii internaţionale.
• Cel mai recent roman al său, „Povestea lui Ásta“ (2017), a devenit un imediat una dintre cele mai bine vândute cărţi de ficţiune în Islanda.
• Nominalizare la International Man Booker Prize – 2017.
• Câştigător al Premiului LIRE pentru cel mai bun roman străin din 2015.
• Câştigător al Premiului Millepages în 2015.

Locuieşte în: Islanda.