Ziua în care Ioan de Hunedoara a intrat în istorie. Portretul voievodului medieval „care a făcut cinste neamului său”
0Zi istorică pentru Hunedoara: s-au împlinit 609 ani de la prima atestare a familiei Huniazilor. În 18 octombrie 1409, ca răsplată pentru serviciile aduse regelui Sigismund, Corvinii au fost înnobilaţi de acesta şi au primit în posesie ţinuturile Hunedoarei.
În 18 octombrie s-au împlinit 609 ani de când regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a semnat actul de donaţie al domeniului regal de la Hunedoara către cavalerul de curte Voicu, fiul lui Şerb, fraţilor acestuia Mogoş şi Radu, vărului Radu, precum şi fiului sau Ioan. Punerea în stăpânire a avut loc pe 28 octombrie, iar forma privilegială a daniei a fost emisă la 10 februarie 1410, informează Muzeul de Arheologie, Istorie şi Etnograie Hunedoara.
A fost ziua înnobilării familiei Huniazilor, una dintre cele mai strălucite din istoria Românilor. La acea vreme, familia făcea parte din mica nobilime din Transilvania, iar actul de danie a domeniului regal ce cuprindea castelul şi 40 de sate era o răsplată pentru faptele de arme prin care s-a remarcat. Pe lângă domeniul întins al Hunedoarei, familia Huniazilor a primit exploatări miniere de aur, argint şi fier şi ocnele de sare, ultimele fiind cele mai profitabile surse de venituri din Transilvania. Huniazii au intrat în rândul nobilor, având drept blazon un corb cu aripile uşor desfăcute şi purtând în plisc un inel.
Din anul 1430, potrivit istoricilor, Iancu de Hunedoara a intrat în slujba directă a lui Sigismund de Luxembourg, împărat al Sfântului Imperiu Roman şi rege al Ungariei şi Croaţiei, iar după 1437, la încoronarea regelui Albert, Iancu de Hunedoara şi fratele său Ioan cel Tânăr au fost numiţi bani ai Severinului. A fost guvernator al Ungariei între 1446 – 1456, iar istoricii îi amintesc meritele sale în apărarea hotarelor Europei de invaziile otomanilor. Ioan de Hunedoara a rămas în istorie ca omul care a salvat Belgradul asediat de armatele sultanului Mehmed al doilea Cuceritorul Constantinopolului, iar Papa Calixt al III-lea l-a numit „atletul cel mai puternic, unic al lui Cristos”.
În ultimul deceniu de viaţă, averea lui Ioan de Hunedoara însuma, pe lângă suprafeţele impersionante de pământ, 28 de cetăţi, 57 de oraşe şi peste 930 de sate, cele mai multe din Transilvania.
Portretul lui Ioan de Hunedoara
Antonio Bonfini, cronicarul de la curtea regelui Matia Corvin, îl descria în cuvinte elogioase pe Ioan de Hunedoara, chiar dacă unele dintre mărturiile sale, în special legate de originea voievodului, sunt contestate de alţi istorici:
„Acesta s-a născut din tată român şi mamă greacă; prin destoinicie şi virtute a făcut cinste neamului său mai presus de aşteptarea tuturor. Se spune că nici părinţii lui nu erau de neam obscur. Căci tatăl său – precum se zice – se bucura de vază foarte mare la neamul românilor, cari stăpânesc acum locurile geţilor şi ale dacilor şi cu drept cuvânt se cred a fi rămăşiţele colonilor romani, cum dovedeşte asemănarea limbii lor. De bună seamă, el şi-a sporit autoritatea nu numai prin înţelepciune şi printr-o îndelungată experienţă, ci prin bogăţiile şi succesele sale, fiind deprins în necontenite războaie, prin silinţele sale militare nu şi-a câştigat bogăţie mai multă decât faimă. Născut în satul Corvinus îşi trage spiţa neamului din familia Corvina a romanilor. Iar mamă-sa, născută între greci, se crede a fi fost răsărită dintr-un neam vechiu şi împărătesc. Unii îndrăznesc s-o aducă în legătură cu neamul lui Teodosius.
A servit de la început cu 12 cai episcopului Dimitrie din Zagreb şi doi ani a făcut serviciu militar în Italia sub ducele Filip de Milano. Căci urmând pe Sigismund în Italia, a rămas acolo. Despre Sigismund – căruia i s-a dus vestea, că i-ar fi fost părinte, – se spune că l-ar fi adus pe Ioan încă de mic copil din părţile Transilvaniei în Transilvania şi pentru buna purtare i-ar fi dăruit moşiile Huniadeşti, care sunt aşezate la graniţa de către Muntenia, a Transilvaniei. Mai târziu s-a înrudit cu familia Gherebilor. De aici şi-a luat de nevastă pe Elisaveta, care a născut pe Ladislau şi pe Matia.
A fost un bărbat în care se putea recunoaşte virtutea cea mai mare a corvinilor, tot astfel şi mărinimia, înşepciunea şi vitejia romană. Avea o înfăţişare foarte plăcută şi o respectabilă vigoare de ostaş, iar caracterul său blînd şi distins îi împrumuta imaginea demnităţii romane (Romanae dignitatis imaginem referabat). Se distingea prin frumuseţea ochilor şi a nasului, purtările lui în orice privinţă erau foarte nobile şi scutite de orice sălbăticie barbară. În privinţa religiei, a justiţiei, a dărniciei şi a facerii de bine era foarte zelos. Nu-i lipsea nici iubirea cinstei, nici cultul prieteniei; într-atâta era de stăruitor spre a-şi câştiga încrederea soldaţilor şi simpatia celorlalţi, încât toţi îl iubeau deopotrivă. Prin blîndeţă, facere de bine şi prin lipsa făţărniciei viclene aşa a înlăturat duşmăniile şi urile, încât prin destoiniciile sale şi-au deschis drumul spre înălţimea unei demnităţi, pe care nici nu i-ar fi fost îngăduit a o spera… .
Fiind totuşi schimbăcios în norocul războaielor, ca nu cumva să fie împiedicat în planurile sale, în pământul Huniadeştilor, pe care-l primise odinioară în dar de la Sigismund, a zidit un castel pe un munte înalt, pe care îl mângâie râuri liniştite; acesta este atât de întriit şi prin măiestria clădirii şi prin situaţia sa naturală, încât nu se înspăimântă de nici un atac de partea vrăjmaşilor. Astfel Ion Corvinul, după ce a săvârşit mai multe fapte vrednice de laudă, ca răsplată pentru bunele servicii a primit provincia Transilvaniei cu drept de stăpânire, şi de aci înainte cu uşurinţă s-a ridicat şi la mai mare. De aceea a fost numit voievod dobîndind prin aceasta multă autoritate şi putere…”. (Şt. Pascu, L. Maior, Culegere de texte pentru istoria României, I, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977.)
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
