VIDEO Satele pustii, înghiţite de pădure, din jurul Lacului Cinciş. Omul care ţine în viaţă un cătun uitat
0
Mai multe sate din jurul lacului Cinciş au rămas pustii, iar pădurea le-a înghiţit rămăşiţele. Un român „ţine în viaţă” cătunul Ţaţa.
Lacul Cinciş a fost creat la începutul anilor ’60, pe vatra a cinci sate din Ţinutul Pădurenilor, pentru a asigura nevoile de apă ale Hunedoarei şi combinatului siderurgic.
Pe dealurile din jurul lacului de acumulare, al cărui baraj a fost ridicat la 10 kilometri de municipiu, au rămas o mulţime de cătune pustii.
Pe malul stâng al lacului, un drum de pâmânt porneşte din satul Izvoarele şi urcă prin pădure spre cătunele Ţaţa, Curpenii Silvaşului, Brădet şi Mosoru.
Singurul localnic permanent din Ţaţa, aflat la circa trei kilometri de Izvoarele, este Gheorghe Babinuc, un fost şofer în Combinatul din Hunedoara, care odată ieşit la pensie a decis să rămână în mica sa gospodărie înconjurată de pădure. Gheorghe locuieşte într-o casă de cărămidă arsă, clădită la începutul anilor ’60, cu pământul luat din vecinătatea ei şi preparat de cărămidari.
„Aşa s-au construit majoritatea caselor din aceste cătune, care acum sunt părăsite. Ţiganii care cunoşteau meseria stăteau câteva săptămâni la noi, până făceau cărămida şi ridicau cu ea casele, timp în care dormeau pe unde apucau şi îi serveam cu ce aveam la îndemână”, îşi aminteşte săteanul.
Au fost peste 20 de case în Ţaţa, însă cele mai multe dintre ele au rămas părăsite pentru totdeauna. Gheorghe Babinuc nu a mai plecat din casa părintească. „Am rămas aici singur, şi primar, şi poliţist şi tot ce vreţi, eu cu câinii şi cu pisicile mele. Mă mai vizitează din când în când urşii, lupii, cerbii, porcii mistreţi şi căprioarele şi oamenii care au case prin vecinătate, însă vin ajung rar la ele”, povesteşte Gheorghe.
Mosoru, satul cu şcoală
Drumurile de pământ din vecinătatea lacului se afundă în pădure, urcând spre alte sate părăsite. În Mosoru, cu un deceniu în urmă, călătorii îl puteau întâlni aici pe Simion Andrei, singurul localnic rămas de la începutul anilor 1990 în cătunul ascuns în pădure. Nea Nică, aşa cum se prezenta bătrânul, a trăit toată viaţa într-o căsuţă de cărămidă, dintre cele 12 ale satului din Ţinutul Pădurenilor, şi s-a ocupat cu dulgheritul. În primii ani ai regimului comunist, când a început depopularea cătunelor, în Mosoru locuiau peste 50 de oameni, iar în vecinătatea pâlcului de case funcţiona şi o şcoală. Lăsat fără iluminat electric, fără un drum accesibil, fără sursă de apă, alta decât un izvor ce străbate valea din apropiere, satul s-a stins aproape complet. Aici mai ajung uneori doar ciobanii şi tăietorii de lemne, pe un drum forestier care porneşte de la intrarea în comuna Topliţa şi urcă aproape continuu, vreme de două ore pe jos, până la casele din Mosoru.
Biserica din Curpenii Silvaşului
Tot pe crestele de pe malul stâng al Cincişului, bine ascunse în pădure se află Curpenii Silvaşului, un sat ruinat din care au mai rămas câteva case goale şi o biserică abandonată pe care ctitorii au scris „Cu ajutorul lui Dumnezeu m-am îmbrăcat pe veci în 1942”. Drumul care străbătea cătunul s-a acoperit cu uscături prăbuşite din pădure şi de vegetaţie şi a devenit cu timpul de nerecunoscut. Câteva cruci rezemate de ziduri, unele din lemn, bogat ornamentate după tradiţia pădurenilor, aduc aminte de viaţa spirituală a foştilor localnici, însă tămăşiţele aşezării se pierd treptat în pădure.
Satele înghiţite de ape
Rămăşiţele unor aşezări omeneşti pot fi găsite şi în pădurile şi pe dealurile de pe malul drept al Lacului Cinciş. Doar o familie mai trăieşte în satul Tătăuş, un loc înconjurat de păduri întinse de mesteacăn şi fag, ascuns la poalele Munţilor Poiana Ruscă, deasupra Lacului Cinciş. Gheroghe Goia (53 de ani), fratele său de 61 de ani şi sora sa de 46 de ani sunt singurii oameni care nu au părăsit cătunul din Ţinutul Pădurenilor, până la care călătorii pot ajunge doar pe jos, după mai multe ore de mers pe potecile şi drumurile forestiere care cutreieră versanţii. Cei care nu cunosc însă locurile au toate şansele să se rătăcească. În trecut mai multe astfel de cătune au fost ridicate ca locuri de refugii în faţa invadatorilor.
Cu timpul, unele au dispărut, altele s-au depopulat, fiind ţinute în viaţă de câţiva bătrâni care nu au dorit să le părăsească pentru un trai mai confortabil la oraş. În Tătăuş au rămas câteva case construite de peste un secol, la fel ca şi cea a familiei Goia, clădiri care au fost abandonate de mai multe decenii şi cărora timpul le-a adus ruinarea. De la începutul anilor 1960, cea mai accesibilă cale de comunicaţii a cătunului Tătăuş, un drum comunal, a dispărut sub apele lacului de acumulare Cinciş. Întinderea de apă a înghiţit atunci şi vetrele satelor Cinciş-Cerna, Valea Ploştii, Baia lui Crai, Moara Ungurului şi Ciuleni, împreună cu drumurile, bisericile şi cimitirele lor. Zidurile a două biserici au rămas încă în picioare şi au devenit atracţiile neobişnuite pentru excursionişti şi amatori de fotografii. A treia stă scufundată în ape, iar uneori, în vremurile secetoase, când nivelul lacului de acumulare scade vertiginos, i se poate vede turla ieşind din apele tulburi ale Cincişului.
Locul preferat al călătorilor de pe Lacul Cinciş a rămas biserica romano-catolică, ridicată la sfârşitul secolului al XVIII-lea, din ordinul îpărătesei Maria Tereza, dar lăsată pradă distrugerilor în ultimele cinci decenii. Ruinele ei se află în fostul sat Baia Craiului, înghiţit cu totul de ape şi de pădure, şi se numără printre puţinele construcţii vizibile de pe marginea şoselei care înconjoară lacul. Cei care vor să o viziteze trebuie să facă un ocol de un kilometru pe o potecă de pădure, ce trece pe lângă ruinele unei biserici ortodoxe, ale unor ateliere de fier din secolul al XIX-lea şi pe lângă vetrele unor case vechi ţărăneşti.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
