Atrocităţile din timpul mineriadelor. Mărturii tulburătoare despre cele mai sângeroase acţiuni de protest din anii '90
0Mii de oameni au fost victime ale Mineriadelor din anii 1990, iar în urma sângeroaselor acţiuni de protest, Valea Jiului, locul de unde minerii au fost pornit spre Capitală, a suferit daune iremediabile.
Mineriadele au fost cele mai violente manifestări de protest ale anilor 1990. Cea mai sângeroasă dintre ele, înregistrată în iunie 1990 a avut drept consecinţe, potrivit procurorilor, moartea prin împuşcare a patru persoane, vătămarea a aproape 1.500 şi lipsirea de libertate abuzivă a altor peste 1.200 de oameni. Cele şase mineriade dintre anii 1990 şi 1999 au avut consecinţe ireparabile pentru comunităţile din Valea Jiului şi au creat o imagine sumbră României acelor ani. Românii au asistat la evenimente aproape inimaginabile în timpul evenimentelor:
Îndemnuri la moarte
Prima mineriadă a avut loc în ianuarie 1990. Frontul Salvării Naţionale îşi anunţase intenţia de a se transforma în partid politic şi de a participa la alegeri. Partidele istorice organizează un miting de protest în Piaţa Victoriei, urmat de o contramanifestaţie a susţinătorilor FSN. Mii de mineri aduşi în Bucureşti au devastat sediile PNL şi PNŢCD, iar Corneliu Coposu a fost salvat de furia minerilor, fiind preluat de la sediul PNŢCD cu un tanc.
Minerii şi susţinătorii FSN s-au remarcat prin violenţe, dar şi prin scandările care le însoţeau: „Iliescu nu ceda, ţara te va apăra! Iliescu nu ceda, noi suntem de partea ta!”, „Ei au emigrat, noi am rezistat! Liberali şi ţărănişti, puneţi mâna şi munciţi!”, „Nu vrem partide de fosile!”, „Nu partide cu dolari, sunt doar nişte bişniţari!”, „Afară cu vânzătorii de ţară!”, „Frontul este poporul!”, „În ziua de 22, Iliescu-a fost cu noi”, „Câmpeanu la azil, Coposu la cimitir!”, „Ţărănişti în blugi şi geacă, care n-au văzut o vacă!”.
Nouă ani mai târziu, în ianuarie 1999 o grevă generală iscată în contextul anunţului închiderii Minelor Dâlja şi Bărăbăteni, preceda plecarea minerilor conduşi de Miron Cozma spre Bucureşti. În Valea Jiului oamenii scandau lozinci „Moarte ţărăniştilor”, „Azi în Hunedoara, mâine în toată ţara”, „Nu cedăm, nu cedăm, noi pe Cozma îl apărăm”, „Asta-i Valea Jiului nu Poiana Ţapului”.
În 11 ianuarie 1999, în Petroşani a fost organizat un marş funebru care a stârnit numeroase controverse. Au fost confecţionate un sicriu şi cruci pe care s-a inscripţionat „Guvern” şi „Radu Berceanu”, iar pe o cruce a fost pusă pielea unui ţap, sacrificat de persoane neidentificate, toate acestea fiind purtate de mineri pe străzile oraşului. „Sfidându-se tainele şi lucrările creştineşti, a fost simulat un ritual de înmormântare, ministrul Radu Berceanu fiind declarat inamicul nr. 1 al mineritului din România”, se arată în dosarul mineriadei.
Universitatea devastată cu topoare
Mărturia unei studente a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, consemnată în dosarul Mineriadei din 13 – 15 iunie 1990, dezvăluia clipele de groază prin care a trecut la intrarea minerilor în sediul Universităţii.
„Au intrat mai mult de o sută de mineri. Erau înarmaţi cu bâte, răngi de fier şi topoare. Topoare de tăiat lemne. Se înghesuiau care mai de care să lovească. Erau însoţiţi de indivizi în civil care îi călăuzeau. Eram înconjurată de o mulţime de mineri, care mă priveau duşmănos. Unul din ei a ridicat toporul şi m-a lovit în cap. Din fericire, toporul a alunecat într-o parte şi nu m-a nimerit chiar în plin. La început ne-au lovit pe toţi cu topoarele numai în cap. Apoi, după ce am căzut la pământ, au început să mă lovească cu bâtele şi cu picioarele unde nimereau. Ne-au scos de acolo sub o ploaie continuă de lovituri, traşi de păr pe scări, pe trotuarele pline de geamuri sparte şi de asfalt ars. Din cauza rănii căpătate la cap, puteam zări doar printre şiroaiele de sânge care îmi inundau faţa”, relata tânăra, potrivit volumului „Raport despre fratricidul din 13-15 iunie 1990”, elaborat de Asociaţia 21 Decembrie 1989.
Călători aruncaţi din trenuri
În 13 iunie 1990, cel puţin zece trenuri de călători, unele cu câte 15 vagoane, au fost puse la dispoziţia celor aproape 20.000 de mineri din Valea Jiului şi a celorlalţi muncitori aduşi din mai multe zone ale ţării pentru a participa la acţiunile de opresiune împotriva celor care manifestau în Piaţa Universităţii. Opoziţia angajaţilor CFR era inutilă. Ioan Mănucu, şef al Secţiei de instalaţii fixe de tracţiune electrică nr.1 Craiova, a încercat în noaptea de 13 spre 14 iunie să împiedice deplasarea trenurilor cu mineri la Bucureşti. A scos tensiunea din linia de contact a staţiei CFR Lainici, în Defileul Jiului, pentru a nu permite circulaţia trenurilor electrice cu mineri.
„Inginerul Mănucu şi-a motivat acţiunea prin faptul că trenurile accelerate cu plecare din Petroşani au fost luate prin forţă de către mineri, după ce i-au aruncat pur şi simplu din tren pe călătorii care se aflau în tren cu bagaje cu tot, fapt care se încadra într-un delict penal şi era incriminat de lege”, arăta raportul. La scurt timp, a fost sancţionat cu desfacerea contractului de muncă. Nu doar călătorii au fost agresaţi, ci şi angajaţi ai CFR şi poliţişti de la Secţiile de Transporturi Feroviare, în timp ce chioşcurile şi barurile din staţiile CFR de pe ruta Petroşani - Bucureşti au fost devastate şi jefuite.
Vânătoarea de oameni
Scene de teroare petrecute pe străzile Capitalei, în iunie 1990, au fost descrise de Mihai Ursachi, director al Teatrului Naţional din Iaşi şi profesor universitar în Statele Unite:
„Pe trotuare, de ambele părţi ale străzii, «brigăzi de ordine» patrulează în rânduri strânse; sunt huidume înarmate cu furtunuri de cauciuc cu capăt metalic cât un pumn, cu topoare, tesle, cozi de lemn, bâte, reteveie şlefuite şi alte unelte, cum ar fi ţepuşele de fier care sugerează procedee mai sofisticate: eviscerarea, tragerea în ţeapă etc. (...) Doi haidamaci bine îmbrăcaţi, cu căşti metalice turtite, au înşfăcat un adolescent, i-au sucit braţele la spate în timp ce alţii, apăruţi ca din senin, înarmaţi cu uneltele lor, au început să «restabilească ordinea». Nu loveau decât la cap. Băiatul nici n-a mai putut să strige. Cei doi haidamaci trebuiau să-l sprijine ca să nu se prăbuşească. (...) Corpul adolescentului se mai zbătea încă spasmodic, pângărit, în aparenţă mort, dar loviturile echipei de ordine (ajunsă acum la opt-zece inşi) continuau să cadă ca nişte ciocane pneumatice. Un automobil alb s-a oprit în faţa grupului: şoferul, un bărbat în vârstă, voia să ştie ce se întâmplă. Şi rău a făcut: doi mineri l-au scos din maşină şi l-au împins lovindu-l cu picioarele pe celălalt trotuar unde, înspăimântat, a dispărut în mijlocul celor ce asistau la scenă împietriţi de spaimă. Un «miner» a luat cheile maşinii pentru a deschide portbagajul. Alţii au apucat corpul de braţe şi de picioare pentru a-l vârî în portbagaj. Dar nu încăpea şi atunci i-au răsucit membrele, gâtul, cu trosnituri seci. În sfârşit l-au vârât cu totul, dar capacul nu se închidea. Atunci, un «miner» voinic a luat brusc o hotărâre: s-a aşezat pe capac care s-a închis cu zgomot de oase frânte. Doi alţi «mineri» au sărit în maşină, care a demarat în viteză şi a dispărut după colţul străzii”.
Minerii trimişi de voie, de nevoie la Bucureşti
Dincolo de manipulările şi instigările la care au fost supuşi, cei mai mulţi dintre minerii care au pornit spre Bucureşti în primele mineriade nu aveau de ales, potrivit mărturiilor. „Domnule procuror, la mină e la fel ca în armată, trebuie să execuţi ordinul. Eu dacă am primit ordin de la director să plec la Bucureşti, nu am avut ce face! Directorul este răspunzător de mine, eu sunt răspunzător de oamenii din subordinea mea. De aceea am luat cu mine cartea de pontaj şi am făcut pontajul la Bucureşti. Era obligatoriu să mergi, nu aveai ce face, iar dacă nu făceau apel guvernanţii, nu cred că mergea nimeni…”, relata un fost şef de mină, potrivit raportului Asociaţiei 21 Decembrie 1989. Aceeaşi situaţie era prezentată şi în cazul mineriadei din ianuarie 1999. „Cei care nu participă la grevă vor fi daţi afară” şi „minerii disponibilizaţi care se sustrag de la grevă vor fi scoşi din apartamente”, le spunea Miron Cozma ortacilor care se strângeau zilnic în curtea Companiei Naţionale a Huilei, în zilele premergătoare mineriadei.
Discursul preşedintelui Ion Iliescu
Discursul rostit de preşedintele Ion Iliescu în faţa minerilor la Complexul Expoziţional din Bucureşti, în 15 iunie 1990, a încheiat cea mai sângeroasă minerioadă a anilor 1990. „Vă mulţumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile: că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă conştiinţă civică, muncitorească, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu. Cu un sentiment deosebit de conştiinţă civică, patriotică, aţi simţit momentul dificil şi, cu o dăruire exemplară, v-aţi arătat gata să fiţi solidari cu puterea nouă”, le spunea preşedintele României miilor de mineri aduşi din Valea Jiului.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
