VIDEO Cel mai stupid obicei de nuntă din România: spartul ţiglelor de pe casă, cu toporul, cu bacşiş şi cu urări de noroc
0Filmele care circulă pe internet despre acest obicei bizar au adunat sute de mii de vizualizări şi mii de comentarii ironice.
A devenit un soi de tradiţie ca noi, românii, să ne considerăm pionieri în toate domeniile. Cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună, internetul este „împănat” cu informaţii covârşitor false, care cultivă, în esenţă, un naţionalism fără noimă şi ridică prostia la rang de adevăr ştiinţific.
Sunt de notorietate, bunăoară, halucinaţiile dacopate, minciunile grosolane despre secretele de importanţă cosmică ascunse adânc sub munţii Carpaţi sau elucubraţiile despre românii geniali care au inventat cam tot ceea ce există, dar cărora le-au furat alţii invenţiile.
De ceva vreme, însă, vin tare din urmă noile tradiţii româneşti, fie născute de reinterpretarea, uneori cu totul barbară, a unor obiceiuri arhaice, fie modelate prin adoptarea în fugă a unor fragmente de tradiţii străine. Totuşi, să nu uităm că nimic nu-i nou sub soare căci, la urma-urmelor, tot prin import s-au născut şi sarmalele, mămăliga şi micii, mâncăruri pe care ni le arogăm fără ezitare ca fiind simboluri naţionale venite tocmai de la daci.
De la tânjală la tăvăleală
Înainte de a trece la obiceiul de nuntă care face subiectul acestui articol (spartul ţiglelor de pe casă în semn de noroc şi fericire), se cuvine să ne oprim puţin la principalul „competitor” al acestei tradiţii: plimbatul mirilor cu tânjala.
Iniţial, obiceiul (foarte vechi, asimilat moştenirii romane) a fost legat de calendarul agrar şi, mai ales în satele din Ardeal, consta în plimbarea pe tânjală, de Sfântul Gheorghe (23 aprilie), a primului gospodar din sat care a ieşit la aratul câmpului. Ca să vorbim aceeaşi limbă, se cuvine să explicăm că tânjala este un soi de proţap la care se înjugă boii şi care în partea din urmă un dispozitiv de care se agaţă plugul, grapa sau cotiga. Sau, după caz, stă întâiul gospodar al satului.
Inventivi din fire, moldovenii au preluat şi ei obiceiul, însă l-au adaptat pentru petrecerea de nuntă, după principiul că însurăţeii plimbaţi prin sat cu tânjala vor avea noroc în viaţă şi vor fi gospodari. Cum tânjala nu-i chiar confortabilă pentru doi oameni, compromisul ulterior a fost agăţarea unei grape din mărăcini pe care se aşterneau covoare şi levicere.
Mai nou, şi acest obicei a fost readaptat, boii fiind înlocuiţi cu un autoturism de teren care stârneşte praful până la cer târând în viteză grapa de mărăcini după el. Uneori, grapa se mai şi răstoarnă, cu tot cu însurăţei, spre deliciul spectatorilor. Un astfel de episod, filmat într-un sat din Vaslui, a devenit viral pe internet în urmă cu doi ani.
De la zidire la demolare
După cum scrie etnograful gălăţean Paul Buţă într-o cercetare despre obiceiurile de nuntă ale înaintaşilor, tradiţia populară asimilează cununia şi nunta cu un moment al zidirii. Deloc întâmplător, în satele din lunca Prutului, acum un secol, primul lucru pe care-l făceau tinerii căsătoriţi după nuntă era să-şi ridice o casă. Obiceiul, de altfel foarte complex, a fost descris cu lux de amănunte de folcloristul menţionat, fiind un model de „management” rural, organizare socială, credinţă şi bun-simţ.
Însă noul obicei, despre care vom vorbi în continuare, nu presupune zidire, ci demolare. Din filmele postate pe internet (unul dintre ele, ce pare desprins dintr-un film de Emir Kusturica, îl ataşăm articolului de faţă) rezultă că, mai nou, românii se apucă de demolat casa în timpul nunţii.
Filmarea este făcută într-un sat din partea de sud-vest a României (cel puţin aşa indică muzica şi graiul) şi parcurge, cale de câteva minute, întreaga desfăşurare a evenimentelor.
Mai întâi o tânără domnişoară azvârle mânzeşte pantofii cu toc din picioare şi se urcă pe acoperişul din ţiglă al casei, în ritmul săltăreţ al unei melodii populare şi în chiuiturile nuntaşilor. Mirele şi mireasa fac şi ei galerie fetei în rochie de seară, dar înarmată cu o secure ruginită.
Obicei de nuntă: spartul ţiglelor de pe casă
Apoi se produce şocul. Tânăra sparge acoperişul şi începe să arunce la pământ, cu energie, ţiglele. Una câte una. Surprinzător (dată fiind distrugerea), lumea o ovaţionează, ba chiar îi întinde bani (pe care ea-i îndeasă, cu precipitare lacomă, în decolteu), ca şi cum demolarea acoperişului ar fi esenţială pentru toţi.
Se rostesc un soi de incantaţii. Fiecare ţiglă spartă contra un bacşiş generos este însoţită, în plonjonul ei distructiv, de o urare de prosperitate şi noroc. Cu dedicaţie. Şi, probabil, ca o reflectare a proverbului „Cioburile (fie ele şi din ţiglă) aduc noroc”.
Grecii, care sparg în acelaşi scop doar nişte biete farfurii, sunt cu siguranţă invidioşi pe spectacolul românesc al noii tradiţii. Asta la o „primă strigare” căci, la o adică, parcă treci mai uşor peste mahmureală, după nuntă, atunci când constaţi că ai rămas fără farfurii, decât atunci când observi că ai rămas fără acoperiş la casă.
Se încarcă comentariile...
