Povestea reginei văzduhului, prima femeie aviator din România. Persiflată în ţara natală, şi-a urmat visul în Franţa

Elena Caragiani şi-a obţinut Brevetul Internaţional de Pilot Aviator în anul 1915, fiind printre primele zece femei pilot din lume. Avea doar 27 de ani atunci când şi-a văzut visul cu ochii tocmai în Franţa, după ce statul român i-a pus nenumărate piedici, pilotarea avioanelor fiind destinată exclusiv bărbaţilor.

Născută în municipiul Tecuci, judeţul Galaţi, pe 13 mai 1887, Elena Caragiani a trăit intens pentru o carieră printre nori. Însă până ca visul ei să devină realitate, aceasta a urmat, la sfatul părinţilor, cursurile Facultăţii de Ştiinţe Juridice, fiind printre primele femei din ţara noastră licenţiată în acest domeniu.

La vârsta de 25 de ani, Elena a zburat pentru prima dată. Îi deschisese apetitul pentru pilotaj cumnatul ei, locotenentul Andrei Popovici. După această experienţă fascinantă, tânăra s-a decis să se înscrie la şcoala de pilotaj a prinţului George Bibescu, însă încercările ei de a obţine brevetul de pilot au fost fără succes. În România acelor vremuri, aeronevele şi pilotajul erau doar pentru bărbaţi, după cum considerau autorităţile.

Toate aceste refuzuri nu au făcut-o însă pe Elena Caragiani să renunţe la visul ei, aşa că tânăra a plecat în Franţa. Era convinsă că acolo nu se va lovi de astfel de prejudecăţi, aşa că s-a înscris la Şcoala Civilă de Aviaţie din Mourmelon le Grand. În ziua examenului, gălăţeanca l-a uimit pe instructor, aceasta mânuind exemplar aparatul de zbor cu dublă comandă.

După ce Federaţia Aeronautică Internaţională i-a eliberat Brevetul Internaţional de Pilot Aviator, Elena a decis să rămână în Franţa, unde a lucrat ca reporter-corespondent de război pentru un cotidian. Reportajele din avion, în care relata întâmplări de pe fronturile în Mexic, Caraibe şi America de Sud s-au bucurat de un mare succes, gălăţeanca spunând atunci că de la manşă este ca şi cum vezi ţara prin ochii unei păsări.

În anul 1916, când România era şi ea în război, Elena Caragiani şi-a exprimat dorinţa de a contribui la apărarea ţării, cerând să participe, în calitate de pilot, la transportarea răniţilor către spitale ori la aprovizionarea acestora cu materiale sanitare. Şi de această dată, gălăţeanca a fost refuzată de autorităţi. Dorinţa de a ajuta a fost însă mare, aşa că Elena s-a înscris în Crucea Roşie ca infirmieră şi a îngrijit răniţii români într-un spital de campanie din Bucureşti.

Spre finalul războiului, în casa părintească de la Tecuci, aceasta a deschis împreună cu sora ei un
punct sanitar. Nu a rămas însă în România, ci a decis să se stabilească la Paris împreună cu soţul ei, avocatul Virgil Stoenescu.

Pe când avea doar 42 de ani, Elena a revenit în capitală, fiind grav bolnavă de tuberculoză. Pe 29 martie 1929 aceasta a decedat.