Povestea Regimentului 11 Siret, armata de elită care a fost victima unor cruzimi cumplite în războiul româno-maghiar

Povestea Regimentului 11 Siret, armata de elită care a fost victima unor cruzimi cumplite în războiul româno-maghiar

Cadavrele unor soldaţi din Regimentul 11 Siret, torturaţi şi ucişi de partizanii secui. Foto: Colecţia MIR

Conflictul armat dintre România şi Ungaria, petrecut în anul 1919, imediat după Marea Unire, este încă o filă „gri” din istoria neamului. Ţinută decenii de-a rândul departe de istoria oficială, povestea scoate la iveală numeroase drame. Erou al Primului Război Mondial, Regimentul 11 Siret a avut parte, în amintitul conflict, de furia extremiştilor maghiari.

Undeva în partea dinspre Dunăre a oraşului Galaţi, în cartierul de blocuri Ţiglina 1, se află o stradă în formă de semicerc, care pare să copieze dispunerea radială a vechilor străzi din oraşul de altădată, dispărut sub povara bombardamentelor catastrofale din Al Doilea Război Mondial.

Chiar dacă trece doar printre blocuri gri, construite în anii ’60 (când se punea şi piatra de temelie a combinatului siderurgic) strada are un farmec aparte, căci este mărginită de tei şi castani uriaşi, care o separă, ca o imensă cortină verde, de clădirile anoste din beton.

Şi locurile care o mărginesc te atrag cumva, căci artera începe cu frumosul complex Ţiglina (câştigător acum câţiva ani al premiului naţional pentru arhitectură), continuă cu orăşelul copiilor (tocmai refăcut), trece razant pe lângă splendida Grădina Botanică, ajunge în (cândva) mirabila zonă „Francezi” şi îşi încheie parcursul pe un promotoriu dinspre Dunăre care-ţi deschide o splendidă vedere către fluviu şi către munţii Măcinului.

Însă nu pentru a vă vorbi despre frumuseţea unei străzi a Galaţiului am pornit demersul de faţă. Scopul este acela de a vă spunem povestea unei excepţionale unităţi de elită a armatei române – Regimentul 11 Siret – care dă numele străzii şi care a fost parte a celor mai importante campanii militare româneşti desfăşurate în epoca modernă.

Cu batista pe ţambalul istoriei

Chiar dacă Regimentul 11 Siret n-a prins Războiul de Independenţă din 1877 – pentru simplu motiv că încă nu se „născuse” - de atunci încoace a fost în prima linie a tuturor marilor conflicte armate la care România a fost parte.

Interesantă este şi „memoria selectivă” a istoriei în ceea ce-l priveşte. Dacă despre participarea ostaşilor regimentului la Primul şi Al Doilea Război Mondial s-au scris sute de mii de pagini (mai ales sub formă de memorialistică), despre două mari conflicte majore – numim aici războiul româno-bulgar din 1913 şi cel româno-maghiar din 1919 – s-a pus batista pe ţambal decenii de-a rândul, în spiritul deja ştiut al „omertei” din blocul socialist.

„Ideologii comunişti au considerat că ar fi o mare eroare de imagine să se scrie în cărţile de istorie despre luptele dintre români şi „tovarăşii” bulgari şi maghiari, mai ales că la mijloc erau pretenţii teritoriale care şi în vremurile noastre încă mai agită spiritele. Aşa că s-a aruncat gunoiul sub preş, în speranţa că nu va îndrăzni nimeni să-l caute acolo”, este de părere profesorul de istorie Alexandru Tudor.

Faptul că amintitul regiment a dat numele unei ţine, fără îndoială, de eroismul demonstrat în luptă (după cum vom arăta, de altfel, în cele ce urmează), dar şi de... cartografie. Cazarma unităţii militare se afla, până acum vreo opt decenii, chiar la strada căreia i-a dat nume, locul fiind identificat în prezent doar cu un momument simplu, din piatră, amplasat în apropiere de fostul notariat de stat (vizavi de parcul Viva).

Cumva interesant este că monumentul – ridicat dintr-o colectă publică pe la 1915 – este pentru a marca războiul româno-bulgar din 1913, probabil cel mai ciudat conflict militar în care a fost implicatî ţara noastră, dat fiind că am parcurs jumătate din teritoriul Bulgariei şi am fost la un pas să ocupăm Sofia fără să tragem vreun foc de arma. Pe perioada ostilităţilor au murit, totuşi, vreo 2.000 de soldaţi, însă niciunul ucis de inamic, ci de boala infecţioasă numită holeră.

Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz

În cursul Primului Război Mondial, Regimentul 11 Siret a făcut parte din Armata a III-a română, care a pătruns în Transilvania, în 27/28 august 1916,  pe valea Buzăului, ocupând timp de câteva zile teritorii importante, până aproape de Agnita.

Până pe 25 septembrie purtase deja câteva bătălii importante, în decursul cărora a pierdut peste 2.000 de ostaşi, după care a primit ordin să se retragă spre Buzău  şi Râmnicu Sărat. Urmează câteva săptămâni de lupte defensive crâncene cu trupele germane şi austro-ungare, răstimp în care regimentul ajunge la celebra linie Galaţi-Nămoloasa-Tecuci, pe care avea să o apere cu succes până la sfârşitul războiului.

Între timp, Regimentul 11 Siret pierduse peste 8.000 de ostaşi, însă întărit cu noi trupe (inclusiv cu ardeleni) a participat şi la marea ofensivă din vara lui 1917, de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, unde se remarcă, steagul unităţii fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”.

Ungaria bolşevică versus România monarhică

Însă cea mai controversată filă din istoria Regimentului 11 Siret  vine dintr-un război aproape necunoscut, căci vreme de şase decenii a fost cenzurat din cărţile de istorie: este vorba despre războiul româno-maghiar din 1919.

Culmea este că informaţiile despre acest război – cenzurate de comunişti din motive aproape fireşti: statul monarhic român invadase Ungaria condusă de bolşevicul Bela Kun – au rămas la fel de puţine şi după 1989, după cum remarcă istoricul Cristian Negrea în lucrarea „Războiul româno-ungar de la 1919”.

„Nu pot să-mi explic nici acum de unde apare această jenă în abordarea acestui subiect, pot doar să încerc să arăt adevărul asupra acestui eveniment. Istoria este ceea ce este, sau ceea ce a fost. Suntem datori să o cunoaştem şi să o apreciem, aşa cum este ea, mai ales în contextul relaţiilor cu vecinii noştri, care nu întotdeauna au fost prea cordiale”, scrie Negrea.

Contextul istoric al amintitelor evenimente este complex. Pe fondul haosului din noua Europă postbelică, bolşevicii preiau puterea în Ungaria la 21 martie 1919 şi instaurează un regim de opresiune care va dura 133 de zile, până va fi desfiinţat de armata română.
La 24 martie, trei zile după preluarea puterii, după decretarea mobilizării, Comisariatul de război al guvernului comunist ungar dă comandamentelor în subordine următoarele instrucţiuni referitoare la atitudinea trupelor, până la terminarea organizării Armatei Roşii Ungare, care avea ca scop cucerirea unor teritorii importante, printre care şi Transilvania.

Trupele ungureşti încep cu data de 24 martie 1919 puternice atacuri împotriva trupelor române pe linia de demarcaţie, executate de forţe de mărimea unui batalion, susţinute de artilerie şi trenuri blindate. Tot mai puternice devin aceste atacuri de la începutul lunii aprilie, mai ales în zonele Diviziei a 7-a (Seini – Hodod – Zalău) şi a 6-a, la Ciucea. La 6 aprilie se execută şi o recunoaştere aeriană până la Cluj. Încep concentrările numeroase de trupe ungureşti, ca un preludiu al atacului, în timp ce trupele sovietice ruse intensifică atacurile pe linia Nistrului.

Evident, România îşi pregăteşte riposta. La 10 aprilie 1919, Marele Cartier General transmite un ordin de operaţii Comandamentului Trupelor din Transilvania. Conform acestuia, întrucât decizia Consiliului de la Paris (26 februarie) stipulează că românii sunt în drept de a rezista, în caz de atac din partea ungurilor, şi de a ocupa zona fixată, se ordonă pregătirea trupelor pentru ofensiva peste Carpaţii Occidentali, cu scopul de a ocupa teritoriul românesc până la linia fixată de Conferinţa de Pace de la Paris.

În dimineaţa zilei de 16 aprilie 1919, la ora 3,15, începe ofensiva generală a trupelor române peste Carpaţii Occidentali. Dar nu a fost să fie un atac general, în multe locuri a fost vorba de un contraatac, deoarece trupele ungare îşi începuseră deja propria lor ofensivă.

„În noaptea de 15/16 aprilie, inamicul, în urma unei pregătiri de artilerie, a atacat posturile noastre de trecere de la nord-vest de Nagy Sikarlo, din sectorul Brigăzii a 3-a Roşiori, pe valea Someşului, reuşind să le respingă. Intervenind rezervele locale, inamicul a fost gonit, iar posturile noastre şi-au ocupat poziţiile lor. Tot în decursul acestei nopţi, forţele inamice au întreprins încercări de atac în sectorul Diviziei a 7-a, asupra posturilor noastre de la Giurtelecul Hododului – Ţigani, precum şi în sectorul Diviziei a 6-a, la nord-est de Ciucea. Toate aceste atacuri au fost respinse. În sectorul Brigăzii a 3-a Roşiori, pe valea Someşului, inamicul a continuat atacurile şi în cursul zilei de 16 aprilie, pe frontul Nagy Sikarlo – Erdoszada, trupele brigăzii de roşiori au rezistat însă cu energie, respingând toate atacurile inamicului.”

General Gheorghe Mărdărescu, „Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei şi alte mărturii”, Editura Marist, 2010.

Începuse războiul, iar odată cu el şi un şir de orori de neimaginat, cărora avea să le cadă victimă ostaşii români. Cazul Regimentului 11 Siret, participant la acest război, este unul aparte, căci sute dintre ostaşii lui, capturaţi de miliţiile secuieşti de pe raza actualelor judeţe Harghita şi Covasna, au fost ucişi în chinuri cumplite, care amintesc de ororile din timpul răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan sau de războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja.

Ororile războiului româno-maghiar din 1919

Evident, există numeroase controverse legate de războiul la care facem referire. Mai mult decât atât, sursele maghiare indică faptul că românii ar fi fost cei care au dat tonul atrocităţilor. Un lucru este însă cert: există mărturii solide ale faptului că ostaşii români capturaţi în luptă erau torturaţi sălbatic, apoi erau ucişi prin tragere în ţeapă sau pe roată, ca în Evul Mediu.

Faptele ar fi fost comise de soldaţii dintr-o cumva celebră Divizia de secui, care  a fost formată din recruţi din districtele secuieşti din Transilvania, mai ales din comitatele Trei Scaune, Ciuc şi Odorhei, respectiv zona din estul Transilvaniei populată de secui.

„Până la începerea efectivă a luptelor, nu mă refer la hărţuielile de până atunci, între trupele române şi cele ungare, în aprilie 1919, divizia de secui s-a remarcat numai prin abuzurile, crimele şi atrocităţile împotriva populaţiei româneşti din zona ocupată de către unguri”, scrie Cristian Negrea.

Ulterior, o parte a acestor trupe au organizat misiuni de tip „partizani” în Ardealul românesc, continuând cumva atrocităţile de mai înainte, numai că de data aceasta victimele erau soldaţii capturaţi în tot felul de ambuscade.

Potrivit mărturiilor istorice, numai Regimentul 11 Siret a pierdut aproape 500 de oameni care, după ce au fost răpiţi de partizanii secui, au fost ucişi prin tortură, iar apoi cadavrele lor au fost lăsate la vedere, chipurile în semn de „avertisment pentru armata invadatoare română”.

Vă mai recomandăm şi:

Istoria unui război şters de comunişti din cărţile de istorie. Cum au luptat românii cu bolşevicii la Galaţi, într-o încleştare de trei zile, soldată cu mii de morţi

Cum au falsificat comuniştii istoria unei bătălii între români şi turci, pentru a nu-i supăra pe ruşi. Miza: un monument grandios

Tenebrele istoriei: Ştefan cel Mare, jefuitorul şi înrobitorul. Ce secrete urâte ascund istoricii despre marele domnitor

 

citeste totul despre: